Jun 24
Scris de
Diana.

Complicaţii de ieri luate de cap (la FITS 2016)

0

#FITS2016 a fost pentru mine intrarea în Wonderland. Nu degeaba am văzut şi Alice, nu aiurea eram atât de obosită înainte de diez minor (#minor) încât mi-a venit să aplaud înainte să înceapă spectacolul (actorii au intrat oricum pe scenă ca la filarmonică, deci n-aş fi fost ultra ţăcănită), nu fără sens am ales trasele de zi şi noapte dintr-un Sibiu transformat în scenă de teatru (cu decor peste decor, în cele mai neobişnuite locuri), nu (chiar) de nebună am urlat dimineaţa la pescăruşi, pe limba lor… ci de dor.

A photo posted by diana campean (@dianacampean) on

Ieri = acum,  festivalul de teatru de la Sibiu

atunci, fiecare zi în care îmi planificam câte un program, ce spectacole ar fi de văzut; complicaţiile veneau aşa: mergem la Barba că e Barba sau la Visul unei nopţi de vară că ne-au invitat, mai spre dimineaţă, actorii. Combinaţiile de n (spectacole, ore de teatru) au devenit complicaţii de ieri. Care ne-au luat de cap.

Dăm cu Banu să vedem dacă mergem la Eugen Jebeleanu (20 noiembrie) sau la Eugenio Barba şi George Banu (Mari întâlniri, călătorii amicale în timp). Când dai cu banu, chiar dacă-ţi iese Eugen, îţi iese tot Banu. Şi Eugenio.  Deci mergem la Barba. Care a venit la Sibiu să schimbe jocul, cel puţin din capul meu. Să întoarcă pe dos universul. Măcar pe al meu. Să aducă memoria devastatoare şi sensul vieţii cu el şi să ne-arate ce se întâmplă în ţara în care copacii zboară. Şi să ne citească două scrisori cât cinci secunde şi cinci ore.

Destul de vag cât am putut descrie titlul complicat continui să mai pun un strat de ceaţă peste povestea mea barbariană de FITS2016. Una care m-a convins ca în 2017 să merg până-n Holstebro.

20160620_123537

În prima zi de festival (10 iunie), proaspăt ieşită de la Armine, sister – răvăşită pe neaşteptate, că ajunsesem la festival  cu chef de un început mai vesel, am luat-o pe străduţe la întâmplare. Ajunsă pe spinarea câinelui… văd pe jos, parcă ruptă din decor, o carte. Regele de inimă neagră. Mă uit stânga-dreapta să nu pară că-s la cotrobăit prin tomberonul de lângă şi o iau frumos, o bag la badge şi-o port aşa tot festivalul fără să-mi dau seama de are vreun sens.

-          Ce ai la badge, de unde?

-          Am găsit-o pe jos, n-are sens.

În a 7-a zi de festival a venit Sensul Vieţii (r. Eugenio Barba) la Sibiu. M-a bulversat traducerea, deşi am iubit mai mult numele original – The Chronic Life – viaţa cronică. Boala. Sau poate nu. Cu o zi înainte am ajuns la Cisnădioara şi înainte de Memoria Devastatoare (tot de Barba), am fotografiat un copac. Care nu prea zbura el, dar în context plutea de-a dreptul, căci eram cu gândul încă la documentarul  despre Odin Teatret (The country where trees fly. Eugenio Barba and the days of Odin), unde la un moment dat Eugenio se încăpăţânează ca în spectacolul ce sărbătorea în 2014 50 de ani de Odin, să zboare copaci. Să-i vadă toată lumea. Îl văd şi eu:

 

A photo posted by diana campean (@dianacampean) on

Memoria Devastatoare, ca mai toate spectacolele de Barba, e un medicament cu eliberare prelungită, lentă. Unul ce te întoarce bine de tot în trecut, unul ce nu-ţi aparţine, într-un spaţiu intim (44 de spectatori), cu o poveste din 1944. O actriţă bătrână ce bâjbâie poveşti, alături de un muzician ce schimbă vioara pe acordeon şi o beznă clară în jur. Urechi ciulite, să înţelegem poveştile cu final fericit ale Holocaustului…  Copii Moshe şi Stella supravieţuiesc. Memoria se povesteşte greu, înghiţit şi apăsat, în şoaptă uneori şi cu nişte expresii de ai impresia că povestitorul a trăit toate poveştile şi a adunat în riduri trăirile şi memoria. Spectacolul le este dedicat scriitorilor Primo Levi și Jean Améry care au supraviețuit deportării la Auschwitz, dar s-au sinucis mai târziu.

17 iunie 2016

Port regele de inimă neagră la gât de 7 zile. Cerul e senin, dar gri, toropeală şi emoţii. Urmează prima reprezentaţie a Sensului Vieţii (din 3) şi eu prefer să încerc şi să nu intru decât să merg la alt spectacol. În spatele Fabricii de Cultură e praf, nerăbdare şi îndoială.

-          Cu badge nu intraţi, staţi la coadă pentru bilete dacă vreţi.

Primesc număr de ordine. 3. Stăm cu hainele lipite de noi şi aşteptăm. Agitaţie. Oameni cu bilete vin pe ultima sută de metri şi ne mai răpesc din şanse. Gâtul se usucă. Eugenio Barba se plimbă printre noi şi zâmbeşte. Ne răcorim. Cresc şansele. Reuşesc să-mi iau bilet şi prind loc în faţă (dai un ban, dar stai în faţă).

Aflu că port la gât regele de inimă neagră de 15 ani şi 7 zile. Sensul vieţii are loc în 2031, simultan în diverse ţări, după al treilea război civil, cu o paradă de personaje ce include şi o casnică din România. Gheaţă, morminte, monede, căutări disperate şi o tensiune generală calmată doar de nişte cântece în spaniolă ce vin de nicăieri. Uşi, multe uşi, indicaţii greşite.

Lumina roşie cade mai mult pe noi, pe spectatori. În acest punct, refugiata din Cecenia îşi caută soţul. Are o fotografie. Ne-o arată pe rând, cumva ostentativ. Ajunge în dreptul meu şi văd în mâna ei cartea. Rege de inimă neagră.

ImageGen

Simt cum nici bucata de gheaţă agăţată în cui în cealaltă parte a scenei nu se mai topeşte. Îi arăt băiatului de lângă mine regele din badge-ul meu. Atmosfera mistică a spectacolului şi figura mea palidă şi şocată îl fac să creadă că nu aveam cartea în badge înainte de spectacol. Îşi verifică din secundă în secundă şi badge-ul lui. Îmi vine să râd şi să plâng. Mă simt sub orice cronică. La final cad multe cărţi şi monede peste noi. De papuc mi se lipeşte Asul de inimă roşie (cu inima din mijloc încercuită într-o imină neagră, făcută cu marker). Un neuron mi se aruncă de la balcon. Ies de la spectacol plutind şi cât mai durează festivalul nimic nu mă mai atinge. Sunt un copac care zboară şi crede că a prins un fel de sens – rupt dintr-un spectacol de Barba. Cronic. Sensul cronic.

Jun 16
Scris de
Diana.

Zile pline la FITS2016  (1)

0

După un weekend șoc cu o doză de teatru serioasă, am început săptămâna neserioasă. Muncile de pe la Cluj, somnul dulce de Sibiu, cerut parcă cu forța după ore de pierderi de gând în spectacole de teatru, mi-au răpit din bucuria de a-mi transforma în continuare șederea la Sibiu în maraton de teatru. Dar și ploaia, da. Și ploaia. Dar ajung și pe străzi, uite, ieri am prins chiar vreme bună, zâmbete de toate vârstele și parcă n-aș mai fi plecat.

Până acum, așa pe scurt, zilele mi-au arătat cam așa:

Lunea cu Cătălin Ștefănescu

Luni am văzut doar spectacole scrise de Cătălin Ștefănescu și-anume două. Mi-am potolit dorul de actorii TNRS la Moroi, un spectacol curat despre moarte, fobii, superstiții și isterii. Românești, cu tradiție și umor, cu muzica Adei Milea, cu lună mare pe un cer ce pare să ne prezinte o reflecție de doi metri sub pământ.

La Vanilla Skype n-a fost chiar ca la terapie. Nu pentru spectator. E drept, i-a fost oferită, publicului, o dezvăluire aparte, dar prietenoasă. Nici ca la foc de tabără, dar nici “ca la teatru” în sensul de distanță strict trasată. Vorba aia, din spectacol adică,  la teatru toată lumea are dreptate. E primul spectacol regizat (și scris, dar de scris a mai scris) de Cătălin Ștefănescu și vorbele ce umblă live pe facebook spun că ar mai fi în plan și altceva. Stăm cu ochii și urechile pe el așadar, nu doar la Garantat 100% (dar și acolo pentru că sezonul de toamnă s-ar putea deschide cu Tim Robbins / filmat fix la FITS zilele astea).

Marțea cu 3 ceasuri bune

Plouată, grăbită, întârziată… dar cu speranță și noroc, am intrat la Vestul Singuratic – un spectacol la care am zis că merg la sigur pentru text, mi-a fost și recomandat cu o seară înainte și nici n-am observat cât durează. 3 ore și un sfert ce curg de parcă nici n-ar fi trecut. Glonț. Un râs prelungit în ape tulburi. Unul de la care nu te puteai abține, dar pe sub care se instalau alte emoții. Glonț. Unul cu povești dezlipite din istoria a doi frați sortiți să-și dea în cap cu orice ocazie. Un Florin Piersic Jr. (Coleman) coborât din Freak Show dar și mai și. Un Vlad Zamfirescu (Valene) știrb și zgârcit, dar mult mai sigur pe el decât pacientul lui Iureș din Vanilla Skype, un Andi Vasluianu (preotul Welsh) pacifist, dar alcoolic, cu sufletul în baza celor doi frați, un regizor – Cristi Juncu – de care, cu rușine zic, că n-am mai văzut nimic, dar vreau și un Martin McDonagh pe care aș vrea să-l văd la FITS 2017 sau cândva.

Căsătoria Mariei Braun – Ostermeier – Fassbinder. Bine, nume, renume. Dar spectacolul! Dor mi-era de așa ceva. Să-ți fugă ochi peste tot pe scenă, să intri cu totul în poveste, să urmărești curios ce se întâmplă și să o iei de la capăt cu gândul, de fiecare dată, alături de protagonistă. Cam nota 10 zic așa. N-aș fi zis că vreo căsătorie mi-ar face ziua mai bună.

Al 3 lea ceas bun a fost dat de prezența zilei la Sibiu – Tim Robbins (sau Tom Robbinson cum l-a botezat naiv o voluntară) – care nu s-a simțit deloc pe-o insulă pustie la clubul festivalului. Și de fapt despre partea asta de dans festivalier voiam să scriu. E nebunie. Dacă plouă, se dansează și mai și. Dacă nu, vine Tim Robbins și dansezi că parcă nu poți sta jos când îl vezi in the middle of the people. E și înalt. E tot un zâmbet. Dau să plec, că-i târziu, c-am fost și-n vestul singuratic și la căsătorie, mă doare piciorul. Sunt într-o ureche, dar chiar nu pot sta într-un picior prea mult. Intru în teatru, revin, coadă la intrare. Cineva mă cheamă să mergem prin spate (prin teatru adică). Dar e voie? În 5 secunde sunt pe scena teatrului național. Urlu în șoaptă: sunt pe scena teatrului, ieșim grăbiți și toată un zâmbet îi arunc jumătate lui Tim că n-aveam noi voie pe acolo, dar așa s-a nimerit, și ies iar în curtea teatrului plină de energie. De la clubul festivalului se pleacă greu, serios!

Va urma#

Jun 13
Scris de
Diana.

Primul weekend la #FITS2016

0

După un prim weekend cu de toate la #FITS2016, m-am gândit c-ar fi bine să trec aici un mic bilanț-jurnal de festival, să nu mă pierd și să nu le pierd. Pe ele, spectacolele la care am ajuns și poveștile aferente.

Am început prin a deveni martor tăcut la *Armina, sora mea frumoasă*, iar aici am scris mai multe despre spectacolul care m-a lăsat cu mintea franjuri.

Am ajuns apoi la Orb de mină (r. Bogdan Sărătean), iar bucuria mea cea mai mare a fost că în sfârșit, după 3 ani, merg la un spectacol cu persoana care mă cazează din 2014 la Sibiu pe perioada festivalului. Da, cam atât de prinsă de FITS sunt an de an, că nici să socializez cu minunea mea de gazdă nu reușesc, însă anul ăsta am început cu dreptul. Building Trust e tema ediției, da?

De la spectacol am rămas cu un text bun, dar urlete nu prea bune, cu dragul revederii unor actori din TNRS și descoperirea unui spațiu nou (sala de la Cercul Militar), deși cred că și spectacolul dar și eu am fost afectați de faptul că Sala Studio este închisă.

În ziua doi de festival am bătut Gong-ul. De trei ori, ca-n teatru. Mai exact, am văzut trei spectacole la Teatrul Gong.

* la *Forța Legământului* (r. Andrzej & Teresa Welminski) am ajuns după ce i-am descoperit pe cei doi regizori la conferința de presă, iar viziunea lor despre teatru m-a convins că e de bifat. Am descoperit cu ocazia asta câteva fragmente de Bruno Schulz puse în scenă de Teatrul Welminski și Third Arrangement, alături de câteva cadre create de actori rupte din desenele artistului cu o soartă cel puțin bizară (În 1942, Bruno Schulz a fost asasinat de un membru Gestapo, în timp ce mergea să cumpere pâine). Figuri de ceară, păsări gălăgioase, un sanatoriu, un tată bolnav și un fiu ce pornește în căutarea lui – toate desprinse din poveștile lui Schulz,  “romancier și pictor polonez de origine evreu, considerat aproape unanim ca fiind unul dintre cei mai mari stiliști polonezi ai secolului 20″. Nu e prima dată când descopăr artiști prin spectacolele de la FITS:

Bruno Schulz

Bruno

* mi-am învelit apoi gândurile la *Omul pernă* (Teatrul Act, r. Eugen Gyemant), cu scopul de a-mi dezveli amintirile legate de spectacolul cu același nume, în regia lui Radu Afrim, văzut în 2009 tot la FITS, unul dintre spectacolele care mi-au rămas în minte, după multe zeci (un calcul rapid ar spune sute), de spectacolele văzute în cei 9 ani de savurat festivalul. Cu un așa text, n-ai cum să dai greș, iar abordarea Teatrului Act nu m-a dezamăgit.

* după o fugă în Piața Mare unde am aruncat și eu un ochi pe scena-cer, la *Carillon, the flight of time*, m-am întors pentru al treilea gong, care s-a dovedit a fi *Antisocial*. Am ratat spectacolul ăsta de atâtea ori, căci acum nici niște ființe zburătoare care știu că au făcut minuni (mă bucur și doar văzând fotografiile), nu m-ar fi putut împiedica. Cazul grupului de Facebook al liceenilor din Cluj nu mi-e străin, iar structura spectacolului gândită de Bogdan Georgescu e minunată. Las pe seama oboselii (tinerii actori erau la a doua reprezentație din ziua respectivă), faptul că liceenii din spectacol nu mi-au părut suficient de revoltați, suficient de adolescenți, de speriați și de revoluționari. Altfel, un text mișto, glumeț, îndrăzneț plus abordarea unui subiect ce deschide multe semne de întrebare din zona socială și educațională.

Duminică a plouat. A tot plouat. A plouat de nu-ți venea să ieși din casă. Dar am ieșit, chiar și cu o pereche de papuci cu aprox 2 numere mai mici prin care nu intră apa, dar din care nici nu mai crezi că-ți scoți întregi picioarele. Cu degetele îngenuncheate am mers la concertul de FADO de la Sinagogă. Mi-era dor de loc (ultima dată l-am vizitat la un concert de hang tot din festival), dar mai ales de fado. Claudia Duarte e o minune de artistă. Și mai cântă zilele acestea, răsfoiți bine programul. S-a plimbat prin Sinagogă cântând fără pată, cât s-o putem vedea și noi, cei care am prins locuri în spate. Da, sună bine fado-ul și pe nevăzute, mai ales că se încadrează clar la muzică de ascultat cu ochii închiși, însă dacă aduni cu pasiunea transmisă de interpretă, fiorii se instalează brusc și uiți și de ploaie, și de picioare, și de spate, cam de toate.

Dar îți amintești de toate la *Trei Surori* (Japonia, r. Hajime Mori), un spectacol static la care nu s-a prea stat. Mult mai mult decât spectacolul mi-a plăcut (ce-i drept e că pot face o listă cu 100 lucruri care-mi plac mai mult decât spectacolul respectiv) cum oamenii care încercau să plece se opreau la gura backstage-ului pentru că actorii aveau ceva treabă acolo, în timp ce pe ecranele cu subtitrare textul se potrivea de minune –  “Ce s-a întâmplat? Nu pleca”. Merită și pentru asta să mai tragi de timp înainte să părăsești un spectacol ce nu promite.

Am ajuns, înfometată, la *A hunger artist*, cel mai recent spectacol de Eimuntas Nekrosius – care te face să înțelegi că umblatul prin ploaie în papuci cu 2 numere mai mici e o nimica toată raportat la tristețea artiștilor ce dispar fără urmă. O să revin cu un text mai pe larg despre spectacol, că deja m-am lungit și nu aș vrea să mă înham flămândă și întârziată în explorarea următoarei zile de festival.

Gândul că mai am la dispoziție de festival îmi dă puteri. Veniți și voi!

Jun 11
Scris de
Diana.

#FITStory*

0

* sunt deja în a doua zi de FITS, într-o alergătură despre care o să vă povestesc în ceva pauze, dar cu o #FITStory fiecare e dator :). ce veți citi mai jos sunt câteva rânduri și gânduri scrise înainte de ediția din acest an, pe care abia acum reușesc să le public. 

Despre FITS am scris şi voi tot scrie, iar câteva paragrafe acum îmi fac mai degrabă poftă de o nouă #FITStory – binemeritată, aş zice.

Când mă gândesc la lucruri fermecate printre noi pământenii, prima dată îmi vin în minte fiinţele talentate pe care le-am descoperit pe străzile Sibiului cu fiecare ediţie a festivalului ce mi-e tot mai drag din 2008 încoace.

Cele mai vechi amintiri de la FITS mi se leagă şi de studenţie, şi de statul la cămin. În perioada festivalului, după zile pline de spectacole, ajungeam la cămin în cântec de pescăruş şi-mi ajungeau câteva ore de somn pentru a o lua iar de la capăt. Nu mai spun că la un moment dat, chiar dacă licenţa bătea la uşă, energia festivalului mi-era mai degrabă prioritatea.

Malabar (FRA) 2011 / FITS

Malabar (FRA) 2011 / FITS

Şi de-atunci fac tot posibilul să-mi rămână-n top FITS-ul, oriunde m-aş afla. Mă bucur că festivalul de teatru nu doar că de ceva vreme nu se mai suprapune cu TIFF-ul, dar de vreo doi ani ne lasă şi o săptămână de respiro. N-a fost oricum o problemă să fac de câteva ori naveta între Cluj şi Sibiu, de la o deschidere de TIFF, la surpriza revenirii lui Eugenio Barba la FITS.

Culorile Sibiului pe timp de festival depăşesc limitele curcubeului, prin fiecare colţ de oraş te aştepţi la câte un spectacol. Spre cer nu e nevoie să te uiţi doar după focul de artificii, uneori poţi da de un pian sau diverse arătări pe picioroange şi diverse acrobaţii. Ploile pe timp de festival sunt bune, dar când eşti la spectacol. E drept, uneori nu te încurcă nici la clubul festivalului, căci se alungă prin dans.

Dacă la început vânam spectacolele româneşti şi stăteam mult şi la cele de stradă, de câţiva ani, de când revin la Sibiu doar pe motiv festivalier, fac maratoane zilnice cu cât mai multe spectacole străine de teatru şi dans şi nu ignor nici măcar spectacolele lectură. Nu există îndoială, FITS-ul m-a crescut.

Jun 9
Scris de
Diana.

AminTIFF (2)

0

Mai mult ca perfectul festivalier inseamna o saptamana de recuperare intre TIFF si FITS.Am prins FiTS cu fuga la TIFF si invers de prea multe ori, am suferit mai putin cand se suprapuneau doar pe un weekend, dar de vreo 2 ani ma bucur ca o hapsana de bucuriile ce mi le fac.

#TIFF2016 a insemnat pentru mine multe filme si noroc. As zice chior, dar le-am vazut cu ochii larg deschisi. As zice mai degraba surd (de o ureche), dar suficient cat sa aud ce trebuie. Astept de la FITS ce mi-a oferit TIFF-ul anul asta, si-anume numai filme bune.

N-am vazut unul pe care nu l-as recomanda macar unei persoane, n-am vrut sa ies din sala de la nici un film, nici macar in crizele mele de tuse calmate cu apa si dropsuri. Am fost extra lucky in toata zapaceala mea festivaliera. Nu, eu n-am vazut editia de anul asta a TIFF-ului ca pe un supermarket. Imi pare rau doar ca n-am prins mai mult din competitie, dar am vazut 4 filme din care 3 au luat premii (public, regie si trofeul) si inca unul minunat – Fado- despre gelozie masculina cu fundalul orasului pe care urmeaza sa-l revizitez (Lisabona, doh).

Am ratat Sieranevada, totusi, dar pentru ca am vazut cea mai buna serie tv – Damnatii – la care-mi sta capul si acum, iar cel mai bun film prins de mine a fost The Gambler, primul thriller lituanian ever, potrivit actorului principal, actor care alaturi de protagonista, scenarist si regizor se afla la primul film.

Asta nu inseamna musai ca merg la Sibiu cu asteptari, sunt deja norocoasa ca pot participa la tot festivalul, ceea ce n-am mai facut de cand eram studenta.

Da, recunosc, sunt maniaca atunci cand vine vorba de festivaluri, iar cu cele doua nu mi-e deloc rusine.

Seria AminTIFF continua, in pauze de teatru, pentru ca e ceva de care-ti amintesti tot anul.

(p.s. cand o sa am un laptop care nu se inchide la fiecare 5 minute, o sa pun si diacritice, nu ma judeca!)

May 30
Scris de
Diana.

AminTIFF* (1)

0
După o săptămână în care nu m-am simţit prea întreagă, cu o ureche surdă, m-am trezit vineri dimineaţa cu un zâmbet larg cât soarele de pe cer, ambele mult aşteptate. Dar şi mai aşteptată era ediţia a 15-a a TIFF-ului. N-a mai contat de ureche, de cap înfundat, după o vizită la ORL am tăiat-o direct după ecuson, iar în momentul în care am ştiut că pot să fug de la birou, am intrat direct la film. Şi-am ţinut-o aşa, cât mi-a permis rinofaringita, tot weekend-ul.
N-am mai văzut de ceva vreme filme, nici măcar acasă, că se face cumva şi tot la festivaluri mă-nfrupt din ele, aşa că am ignorat evenimentele speciale, care nu-s deloc de ignorat, s-o zic p-aia dreaptă, dar am vrut să mă scufund în scaune de cinema şi-n filme alese după cum mi-a tăiat capul, timpul.
Aseară, când am ieşit de la “Statele Unite ale iubirii”, mi-am dat seama că mai tot ce am văzut în weekend se leagă de feminitate, în diverse doze. Aşa s-a întâmplat. Până şi Mr. Gaga mizează pe asta, chiar dacă e un documentar despre un coregraf, genial btw, Ohad Naharin.
Am scris aici despre filmele văzute: http://bit.ly/1qX7YLw, mai puţin despre filmul de deschidere, 6,9 pe scara Richter, de Nae Caranfil, care cred c-a fost printre puţinele filme din deschiderile TIFF ce m-au făcut să ignor şi frigul, şi nevoia de mers la baie, şi gălăgia Şatrei de la Diesel. Elemente cheie: bipolaritate cât cuprinde, vise cutremurate, o bucată de musical pe care aş vrea s-o văd şi individual pe-o scenă (apropo de vise cu câteva grade pe scara Richter) şi doi actori dragi văzuţi mai mult prin spectacole de teatru: Maria Obertin şi Laurenţiu Bănescu.
Chiar dacă surzenia, mai finuţă acum, m-a urmat tot weekendul la filme, m-am împrietenit cu ea când, aflată între două persoane cu popcorn la un film, n-am auzit nici o boabă.
Sper totuşi să-l aud cum trebuie în seara asta pe Kimmo Pohjonen.
*La TIFF, mai mult decât la orice alt festival, mi-e cam greu să văd şi să scriu, mai ales că mai scriu şi lucrez prin alte părţi. Aşa că m-am gândit să numesc secţiunea de relatări de la ediţia de anul acesta – AminTIFF
Sep 20
Scris de
Diana.

PLAI X… în așteptarea soluției ecuației

0

Final de PLAI, ediția a X-a. Duminică noaptea sau mai degrabă început de luni. Cu o săptămână în urmă. Ora 1. La barul Scârţ de la PLAI încă se mai hăhăie şi hâşâie unii. Voluntarii strâng deja de ceva vreme paleţi, saci de gunoi şi alte cele rămase în urmă. Ba chiar m-ajută o voluntară să trezim un participant îmbrăcat destul de subţire care adormise pe un sac.

Alt voluntar, mai mult obosit decât nervos, îi roagă, dar îşi mai pierde din răbdare, pe cei ce sprijineau barul la Scârţ să plece la casele lor. “E târziu, festivalul s-a terminat, suntem obosiţi şi vrem să strângem”. Eu mă uit c-un ochi la ei, cu celălalt la cortul de party, amintindu-mi cum am sărbătorit finalul de festival cu voluntarii anul trecut, sub cortul african, pe ploaie, până aproape dimineaţa. În drum spre ieşire am găsit prea puţini dintre voluntarii pe care-aş fi vrut să-i salut şi să-i felicit. Le transmit asta acum!

Am mai aruncat înc-o privire prin muzeu, reperând cumva atracţiile festivalului, majoritatea deja adunate şi am plecat cu un sentiment pe care nu-l puteam defini altfel decât… X.

Apoi am văzut acest anunț:

Mulțumim foarte mult pentru cea mai frumoasă ediție de PLAI! În toți acești ani am învățat și crescut cu voi și suntem extrem de recunoscatori pentru toate experiențele, provocările, lacrimile și zâmbetele, tot ce înseamnă să oferi necondiționat și să ai atâția oameni diferiți în jurul tău care simt la fel. Am primit și cel mai frumos cadou de la public: prezența! ‎A fost PLAIul pe care l-am visat.

Nu ne puteam imagina o retragere mai frumoasă de la coordonarea festivalului PLAI. Au fost 10 ediții pe care nu le vom uita niciodată!

În 2006 când am creat festivalul nu am avut niciun obiectiv privind longevitatea. Am dorit doar să creăm un eveniment relevant pentru Timișoara. Sperăm că am atins acest obiectiv și mulțumim tuturor celor care au crezut și au sprijinit visul nostru!

Vom rămâne în continuare voluntari activi în cadrul PLAI și vom oferi orice sprijin necesar cerut de echipa frumoasa PLAI, dacă vor decide continuarea acestui proiect sau dezvoltarea altora.

Vă îmbrățisam,

Țuca și Tako

Anunţat cu necunoscute, dezvăluite apoi pe scenă, festivalul s-a încheiat cu o nouă necunoscută. PLAI va rămâne momentan X şi sperăm ca la anul surpriza să fie aceea că Festivalul PLAI continuă. Dintre toate festivalurile muzicale de pe la noi, acesta mi-e cel mai drag. Chiar dacă m-a intrigat cu artiștii surpriză, și asta doar pentru că știu câteva suflete care s-ar fi bucurat și-ar fi venit la Timișoara pentru Koop sau Everlast. În rest, chiar a fost cel mai fain PLAI ever! De-aici m-aștept să meargă tot mai sus și nu vreau alt gând când vine vorba de festival.

12036554_10153346273184877_1062906331690043622_n

Cam toți timișorenii care au auzit de PLAI au fost și ei intrigați, taximetriștii credeau că am venit de la Cluj să cânt la PLAI, voluntarii mă întrebau în fiecare zi dacă știu cine cântă, iar când aflam câte o literă începea să-mi bubuie capul. Am avut o criză ciudată de bucurie când am aflat de Koop și a fost concertul meu preferat de anul ăsta. Nici nu-mi imaginam alt festival care i-ar putea aduce. M-am simțit ca într-un puzzle duminică după ce mi s-a spus că artiștii din seara respectiva încep cu B și M și A. Am ales însă, în fiecare zi, să nu-mi bat prea mult capul cu întrebările astea, ci să mă bucur de alte activități de la PLAI, pentru că nu doar despre muzică e festivalul și cam asta a vrut să se transmită prin PLAI X. Și până la urmă, a fost o reușită, dacă ne gândim că aproximativ 11.500 de oameni au participat la PLAI în cele trei zile de festival.

PLAI, festivalul făcut de 10 ani de voluntari, a adunat de-a lungul timpului și a dezvoltat o serie de activități care transformă, pe timp de zi, pentru un weekend pe an, Muzeul Satului într-un loc plin de surprize pentru participanți. Nu e un festival de deconectare, ci de reconectare. Iar muzica aleasă să încheie fiecare seară reușește cumva să fie, dacă nu chiar mulată pe așteptări, atunci cel puțin o surpriză pentru fiecare.

12002806_10153346274044877_48596972878370853_n

Anul acesta, bis-ul de după bis-ul celor de la Amadou & Mariam a fost un mini concert cântat cu drag de trupa ce n-ar mai fi coborât de pe scenă, aplaudat și fredonat de un public ce n-ar mai fi plecat de acolo. Un adevărat cadou din partea organizatorilor. Mi-a confirmat-o fiecare “Africa, Africa” cântată de fiecare persoană cu care m-am întâlnit după concert.

Dacă anul trecut singurul meu regret după PLAI e că n-am plimbat un câine (anul ăsta erau prea obosiți câinii pe când am ajuns eu la ei, dar mă bucur că n-au rămas neplimbați), anul ăsta n-am nici un regret. Mă bucur doar c-am făcut parte din surpriza PLAI X, pentru că era cât pe ce să-l ratez.

Și pentru că ne-am întrebat, uneori chiar când artiștii erau pe scenă, oare cine cântă la PLAI?, las aici lista cu artiștii de anul ăsta cu două mențiuni – KOOP pe scena PLAI a fost cea mai frumoasă surpriză muzicală ever pentru mine (n-au mai cântat de 6 ani, au făcut-o pentru prima dată sub ochii și încântarea noastră, iar de-acum le zicem Koop Oscar Orchestra), iar Mayra Andrade mi-a sărit direct în playlist, de pe scenă.

Artist rezident: Argatu

Everlast, Koop Oscar Orchestra, Mayra Andrade, Bratsch, Amadou&Mariam

FLVN0157

Dar cu povești despre muzicile, oamenii și altele culese de la PLAI, voi reveni într-un nou text.

Festivalul PLAI 2015 este organizat în parteneriat cu Casa de Cultură  a Municipiului Timişoara şi cu susţinerea Consiliului Judeţean Timiş.

Sponsori: Grolsch, Raiffeisen Bank, Continental, Accenture, Draxlmaier, Kathrein, AQUA Carpatica, Institutul Francez Timișoara, Digi Mobil, Elba, Sar Security

Parteneri media: Digi24 și UTV

Sep 11
Scris de
Diana.

Tare pe scurt, de ce abia aștept PLAI 2015 #PLAIX

0

Pe foarte scurt vă spun că sunt tot mai aproape de PLAI, festivalul ajuns la a zecea ediție, care e anul ăsta plaiX și care nu ne transmite prea multe informații muzicale încă. Pe mine nu mă deranjează, nici nu mi-am bătut capul să aflu, aș fi venit oricum, chiar dacă-mi devin tot mai grele deplasările. Pentru mine, deși n-am participat decât la două ediții, dar am auzit povești faine despre toate, PLAI e festivalul la care vin oricum, și aș veni cu ochii închiși, în așteptarea zâmbetelor garantate și a bucuriilor pentru urechi.

Aștept surprizele și-s pregătită pentru ele. Taximetristul ce m-a adus aseară de la gară, când a aflat că am venit la PLAI, m-a întrebat dacă nu cumva sunt cântăreață. Toată lumea e curioasă care-s artiștii și bănuiește pe oricine. Zic să ne relaxăm și să așteptăm numai cu emoție ce ne-a pregătit minunata echipă de voluntari ce face festivalul ăsta tot mai frumos și atipic de la an la an. Între timp, mă voi bucura de varietatea celorlalte activități, pe care le puteți descoperi și voi în program. Și, desigur, aștept cu nerăbdare plimbarea prin:

luminarium

AoA – Luminarium – photo credit Richard Osborn

Atât, scurt, că-s grăbită să-mi termin treaba, să mă pregătesc pentru zilele la muzeu (chiar și pe ploaie) și să mă deconectez apoi cu ajutorul PLAI de toate cele.

Aug 6
Scris de
Diana.

Untold vs. Electric Castle – o confruntare fără sens

3

Ca orice om ce-și petrece suficient timp cu newsfeed-ul în față, pe lângă multe alte povești despre Untold (am zis că dacă mai citesc multe știri și statusuri îmi explodează capul), a apărut și, i-aș spune mai degrabă evitabila comparație, dar la ce faună avem pe net, rămâne inevitabilă, între festivalul cu lucruri nespuse încă și Electric Castle.

N-am înțeles comparația, dar nici n-aș fi scris nimic despre, dacă nu vedeam azi această postare:

REACTIE

Motive care m-au convins să scriu:

-postarea propriu zisă (pare a fi a unei persoane care până nu demult se plângea că EC e în timpul bacului, acum a apărut Untoldul și nimic nu mai contează)

-faptul că apare pe un eveniment de pe FB ce numai al festivalului EC nu e (oameni buni, pe lângă faptul că nu coincide data, a fost anunțată recent, deci nu-i musai s-o țineți minte, aruncați o privire la descriere și gazda evenimentului)

-frenezia și neregulile din jurul Untold

-de ce nu are rost o astfel de comparație

-o să trasez totuși o comparație care s-arate, cât de cât, că nu-i loc de comparații

Trecând peste modelul barurilor, stilul de anunțat artiști, formularul de acreditare pt presă, dar și  pestenebunia cu plouă la Untold, care chiar e luată după modelul ploualabontida.com  unde e vorba de reacții/lucruri făcute de fanii evenimentelor, nu de organizatori, deci nu văd unde e problema, că nu poți ține în frâu oamenii și nici nu-i tocmai cazul să răspunzi de toate reacțiile publicului. Contează însă cum îi construiești. Ceea ce mă duce la primul argument contra comparației dintre cele două festivaluri:

Publicul & muzica

Publicul vine pentru muzică. Publicul din alte orașe nu are treabă cu un parc închis, cu ce rămâne în urmă (am înțeles că incă pute prin parc, e cam distrus și n-au dispărut încă toate gardurile). Da, a fost multă lume la Untold. Foarte multă – pentru o primă ediție, însă mai toată concentrată pe stadion.  La EC, la ediția de anul ăsta cel puțin, nu găseai hamac liber nici la Prodigy. Nu e un festival ce se bazează doar pe headlinerul serii. Oamenii sunt mereu peste tot. Nu-s liniștită la EC, cum spuneam c-am fost în prima zi de Untold, tocmai pentru că vreau în mai multe locuri în același timp.

Personal, prefer muzica de la EC. Chiar dacă au fost câteva trupe/dj pe care i-am văzut și în lineup-ul EC, cred că asta i-a ajutat mai degrabă pe organizatorii Untold, având deja confirmarea că trupele respective au prins destul de bine la publicul clujean.


gramatik

Spațiul de desfășurare

Tot așa, personal, prefer locul de la EC. Nu mă deranjează plimbarea până acolo, nici dormitul chircit în mașină sau în cort. E festival, e excursie, e plecat din oraș, e castel și sat cu oameni faini. Sunt descoperiri.

Mai obosită am fost după turele de stadion-parc-Piața Unirii și retur. Și dacă tot se încăpățânează lumea înspre o a doua venire a lui Untold la Cluj, sper și susțin mutarea festivalului în Valea Gârbăului, pentru că dacă tot sunt promisiuni că revin ăștia mari, Armin și Guetta… eu mă-ndoiesc că nu va merge iar valul de mulțime după ei.

Reguli și nereguli

Electric Castle e un eveniment curat. Chiar și cu noroi, am mai spus-o. Nu a început cu așa forță ca Untold, pentru că n-a avut nici buget imens, nici așteptări imense, ci evident a fost un proiect pornit din suflet, nu de dragul de a încununa titlul de Capitală Europeană a Tineretului la nivel maxim.

Cred că un festival bun se crește treptat. La a 3-a ediție, EC a ajuns destul de mare, însă lasă loc de mai mult. S-a adaptat în timp prin amenajare, lineup și sunt convinsă că vor veni cu surprize și anul următor. Prima e data – 14-17 iulie 2016.

În jurul Untold-ului s-a aflat de la început un nor gros de fum. Ceață. Beznă. Artificiile luminează scurt și nu curăță. Din contră. Găsiți în presă mai multe detalii. Însă e încă vag totul. Dar sper să se facă lumină. Nu recomand Ziar de Cluj de obicei, dar acum vă trimit acolo să aflați mai multe.

Nu-s bătută-n cap să nu pricep că dacă faci un festival cu bilet, trebuie să închizi cumva spațiul respectiv, dar nu-mi place alegerea Untold. Din ce știu, în spațiile publice nu poți lua bani pe bilete la evenimente. Artmania ridica garduri mai demult în Piața Mare, la Sibiu. Nu mai poate, dar are loc în continuare. Gratis.

Aug 4
Scris de
Diana.

Niște impresii de la Untold

0

M-a prins weekendul departe de taste, dar am participat în continuare la nebunia de festival numită Untold… de data asta cu mai multă groază și mai puține momente de relaxare decât în prima zi.

Văd că despre Untold, oricum și orice ai scrie, tot ți-o iei în freză de la careva. Profit de faptul că am bad hair day cam everyday și îndrăznesc să-mi vărs și eu impresiile despre acest festival.

Cel mai probabil urmează un articol destul de lung, cu diverse notițe bipolare despre nespusul festival și un salt de idei dintr-o parte în alta, la fel ca traseul meu în cele 3 zile – alergatul dinspre parc/stadion spre piața Unirii de câteva ori pe zi e destul de obositor.

- încep cu We are rocking the City (festivalul Amprentei, adoptat de Untold că deh, promiseseră și ceva gratuit)… dacă nu mă prindeam că pe la 23 trebuie să fie liniște în centru, aș fi pierdut singurul concert așteptat din festival – al trupei Travka, programat sâmbătă la 22 40. Normal, a început mai devreme și a fost destul de scurt – s-au lungit și Grimus (pe care parcă tot George de la Travka i-a salvat la ultima melodie), dar și programul a fost făcut cam pe genunchi. Păcat, pentru că în Unirii chiar au fost câteva concerte faine.

- până la finalul festivalului tot nu am dat de un program în limba engleză, sunt sigură că au fost, dar am apelat la aplicație și-a mers destul de lejer așa.

Foto: Dorian Man

Foto: Dorian Man

Sunet de poveste

- vineri, la The Forest (care a rămas până la finalul festivalului scena mea preferată -un fel de jazz in the park mai liniștit și cu muzici mai pe sufletul meu), i-am ascultat pe Nopame și mi-a plăcut combinația de electro jazz a grupului.

- i-au urmat Club des Belugas, care au lăudat sunetul la soundcheck și au mulțumit organizatorilor pentru asta, așa că trebuie să mulțumesc și eu, public, pentru sunet, că am dat cu această ocazie, în sfârșit, de un concert Robin and the Backstabbers cu sunet bun, dar mi-am și dat seama, astfel, că sunetul nu e singura lor problemă.

Fiori vechi și reci

- revenind… la Club des Belugas, doi domni la 50+: - Vezi ce-nseamnă calitatea? – Da, mi s-a făcut pielea de găină (și îi arată mâna zburlită)

- cam puțini fiori muzicali am simțit pe la Untold, dar și ăia s-au transformat rapid în fiori reci, când încercam să ajung sau să plec dinspre Cluj Arena – însă a meritat pentru Gentleman și, deși mi-ar fi plăcut și Subcarpați pe stadion (că tot spuneau că până acum doar sub el, în parcare, au cântat), m-a întors din drum mulțimea deja așezată/avicii-ată

- sâmbătă am descoperit că Silent Strike e doar dj set, deși nu scria nicăieri așa, a fost bine oricum.

Muzică populară pentru oameni fumați

- concertul Patrice a fost minunat, deși în continuare se simțea starea de așteptare, fiind mai mulți cei veniți pentru… Armin probabil.

- prin teoria lui Patrice aproape cântată despre faptul că only Today is important și c-ar trebui să fim fericiți că suntem alive, un tânăr cu ochelari de soare a trecut de la ăăă, bullshit, normal că sunt viu, doar nu-s mort, la aplauze și țopăieli mai mult decât motivaționale

foto: Raul Ștef

foto: Raul Ștef

- observate tot la concertul Patrice: Eu n-am venit mai în față la Patrice, că aștept alt Dj. (o tipă cu tricou cu Armin) – Păi ăsta nu e Dj, e cântăreț de muzică populară pentru oameni fumați! (am râs)

- în drum spre The Forrest, am regăsit, fericită, zona de chill, chiar peste drum, un loc cu hamace, leagăne printre crengi, ornate cu alte crengi, muzică de liniștit mințile copaci numai buni de sprijinit și lumini colorate – un loc de care dai fie că te-ai rătăcit, fie că vrei să-ți faci selfie, fie că ai făcut greșeala să fumezi la Untold și nu-ți mai găsești liniștea, ori, în cazul meu, că te grăbești spre cel mai liniștit și ferit loc din perimetru, cu sunete cosmice.

- leagănele erau mai degrabă selfie spot – lumea nu se mai bucura de… legănat, cât de postat botul de rață într-un loc special. O fetiță a alergat bucuroasă spre un leagăn proaspăt elibera, însă a fost ridicată rapid chiar de mama ei, care a vrut și ea o poză.

- tot acolo, după un drum cu slalomuri forțate prin mulțime, se pare că e greu să te ferești de mărgelate ce vor poze. M-am trezit cu un telefon în mâinile ce-mi tremurau deja și apoi cu reproșuri că nu e bună poza. Ce bine!

Americanii nu-s de vină 

- am cunoscut un jurnalist american ce face vara asta tură de 15 festivaluri în 15 țări, printre care și Untold. Probabil va apărea în curând ceva de la festival aici: http://www.musicfestivaljunkies.com/

- nu era fan Guetta sau Armin, dar a fost surprins de Irie Maffia și de concertele de la The Forest și îi pare rău că n-a stat mai mult la concertele din Piața Unirii.

- festivalurile de genul ăsta sunt de mare amploare și la ei și se miră cât de bine prind prin Estul Europei.

- s-a mirat și rușinat de faptul că știm (și râdem) de hip-hop-ul creștin american și că avem și noi ceva similar (l-am pus la curent în timp ce ascultam ceva underground hip hop la Shelter – cam cel mai ok loc de petrecut relaxat sâmbătă noaptea, după evadarea de la Untold)

Ca să nu te pierzi la drum, mergi singur!

- pe măsură ce se întuneca, pe la the chill apăreau tot felul de rătăciți de grup, panicați că s-au pierdut de restul. De-aia prefer să merg singură la festivaluri, să nu fiu târâtă de dragul prietenilor la te miri ce concerte ce nu-mi plac, iar spre deosebire de cei ce umblă-n grup, eu n-am senzația că m-am pierdut de restul. Cam ăsta cred c-ar trebui să fie feeling-ul general de festival.

- alt feeling, tot la zona chill, unde n-aveai nevoie de DJ ca să te bucuri de muzică - îmi place să cred că toate melodiile de dragoste sunt dedicate sinelui. Parcă prea mult, și muzical, îi iubim mai mult pe alții decât pe noi. Dedicăm melodii oricui, dar nu nouă.

foto: Ștefan Socaciu

foto: Ștefan Socaciu

Prea mult zgomot pentru nimic

- Cu acest gând mi-am dat seama că am stat prea mult pe acolo, așa că m-am întors la explorat. 2 minute pe stadion la Armin van Buuren mi-au fost de ajuns s-ajung la o concluzie: prea mult zgomit pentru nimic.

- Nu dați cu pietre, am revenit a doua seară la Guetta (doar pentru că ascultam The World is mine în liceu) și am stat mai mult de 5 minute. Cam 10. Am fost, e drept, fascinată de mulțimea în sincron la urlete și dat din mâini, dar după ce m-am obișnuit cu imaginea, m-a lovit zgomotul (nu sunt vreo snoabă și n-am zis că nu o înțeleg… ci pur și simplu nu îmi place și m-a și speriat puțin implicarea miilor de fani).

- also, zona vip powered by Fratelli e exact cum mi-am imaginat. Se aruncă cu șervețele – pentru mine ăsta fiind cel mai potrivit vizual la acest gen de muzică.

- cât am stat la Guetta, sus în tribune, un tânăr ce se recomanda drept crew și artist se mira că nu știu cine-i și mi-a zis să stau că o să-l văd imediat pe scenă. Nu știu ce am ratat, probabil nici nu vreau să știu, iar abordarea lui a sunat cam așa: Tu ești de la presă? de unde? bine, nu-mi spune dacă nu știi, că nu te dau în gât că ai făcut rost de badge (wtf?) Apropo, o să mă vezi pe scenă, nu-ți spun cine sunt, dar poți scrie că ai făcut interviu cu mine și am zis că e foarte fain! 

dan tautan

Foto: Dan Tăuțan

Detector de minori 

 - o altă discuție auzită în drum spre parc – o minoră (15 ani), fără brățară roșie, a participat la ceva concurs (habar n-am exact la ce, că erau stand-uri cu tot felul pe acolo) – iar problema a fost că i-au cerut datele și i-a luat foarte mult să se gândească din ce an să se fi născut, pentru a fi majoră. Așa că a spus 95. (pe mine mă îngrozește puțin faptul că sunt oameni majori născuți după 95, dar asta ține strict de cum (nu)mai simt cum trece timpul)

Ca o concluzie… Untold m-a speriat, deci așteptările mi-erau destul de justificate. Nu, nu faci un așa festival mare în mijlocul orașului. Cred că locul unde a eșuat Peninsula la Cluj în 2013 ar fi fost cel mai potrivit și apropiat. Pe de altă parte, fuga printre oameni, căutatul unui loc liniștit și totuși cu muzică ok, m-a inspirat și m-a făcut să scriu povești în miez de noapte. Nu despre festival ori oamenii întâlniți, cât despre mine. Lucru ce-mi lipsea, e drept.

Foto: Chris Nemeș, Dorian Man, Raul Ștef, Ștefan Socaciu, Dan Tăuțan

 Page 1 of 49  1  2  3  4  5 » ...  Last »