1. El lado oscuro del corazón (1992)

The ball I threw while playing in the park
Has not yet reached the ground.

by Dylan Thomas

Un film-poezie despre, după cum tare bine-i zice titlul, partea întunecată a inimii. Partea care încapsulează-n ea frustrări, temeri, dar și încercări și vise. Oliviero este poetul veșnic idealist, pe de o parte copilul-artist care refuză să crească, pe de altă parte bărbatul ce caută femeia care știe să zboare, iar când o întâlnește, devine el cel care va trebui să-și ia zborul, după câteva încercări de plutire, întrerupte de rațiuni oarecum neînțelese. Un poet care uneori își vinde ideile în rime pe câte-un prânz. Mai multe crâmpeie despre film se pot extrage din poezia următoare.

2. Táctica y estrategia

de Mario Benedetti

Tactica mea e
sa te privesc
sa invat cum esti
sa te iubesc asa cum esti

tactica mea e
sa iti vorbesc
si sa te ascult
sa construiesc in cuvinte
un pod indestructibil

tactica mea e

sa raman in amintirea ta
habar n-am cum habar n-am

sub ce pretext

dar sa raman in tine

tactica mea e

sa spun ce gandesc
si sa stiu ca tu spui ce
gandesti

si sa nu ne vindem unul
altuia

vrajeli
sa nu fie intre noi doi
nici cortina
nici abisuri

strategia mea e

in schimb

mai profunda si mai
simpla

strategia mea e
ca intr-o zi
habar n-am cum habar
n-am sub ce pretext

in sfarsit

sa ai nevoie de mine.

3. crengi deloc apuse

*din arhiva ozeneului.

4. Hanging on

Există unele momente în care poți fi atât de posac, lipsit de chef, încât nici măcar o fanfară să nu-ți poată întoarce colțurile gurii și să-ți trezească scântei de bine în suflet. Dar cu puțină voință, dacă ai oamenii dragi în jur și, să zicem, o mult așteptată fanfară, nu prea are cum să-ți mai ardă de trândăvit într-un colț obscur de pat și de numărat clipele până când “o să se întâmple ceva”.

Fanfara Transilvania nu-i numai un mit aflat din poveștile unor prieteni care-mi ziceau că vine o fanfară care a fost și anul trecut la ziua unui coleg de-al lor și că e atââât, dar atât de fain, încât abia așteaptă să se întoarcă și să le bucure înc-o noapte.

Transilvăneni și moldoveni, cu rădăcini țigănești – membrii fanfarei realizează un mix între nou și vechi, combinând mai multe culturi, reușind să depășească diferențele etnice și să formeze un “univers colorat și strălucitor, în care fiecare să-și găsească locul”.

Noi ne-am găsit locul, deși am fost bruiați de câteva ori de poliția, bruiată la rându-i de vecinii deranjați de cele mai vesele și încărcate de bună dispoziție “zgomote” pe care le-am auzit în ultima vreme.

Din bărulețul de lângă universitate, La Pas, unde m-am minunat la începutul serii să văd adunată atâta lume, în al cărui beci s-a ascuns apoi fanfara, să scape de amenzi, dar să nu ne scape de muzică și bucurie, fanfariștii au ajuns apoi, cu ceata de oameni dornici să continue petrecerea, cu chef în saxofon, la Habitat, unde-au dat de-o petrecere “zduți-zduți”, care s-a transformat în cel mai fain party la care-am fost, grație energiei fanfariștilor.

Citeşte mai departe…

1. Me and you and everyone we know (2005)

Atipic de savuros, incredibil de colorat, fără supradoze de emoții, spontan, vesel și cu-o stare de bine transmisă surprinzător. “Me and you and everyone we know” e un film numai bun de ridicat colțurile gurii și de reamintit că atunci când se instalează mirarea, următoarea stare e bucuria că suntem aici ca să descoperim, să ne descoperim.

O fetiță ce se visează o mămică fericită, casnică, ce-și adună de prea devreme zestrea, două liceene puse pe explorat, dar care renunță la timp, un vânzător de pantofi proaspăt divorțat, ce-și arde mâna visând păsări printre crengi, o artistă deloc apreciată, cu job de “elder cab” și alte câteva personaje în care te și miri pe cine din juru-ți mai regăsești.

2. Fără punctuație

de Marin Sorescu

- Care apropie oamenii, ai spus?
Nu stiu – parca-as vrea să-ti ghicesc în talpa.
- Poate în palma.
- Eu nu ghicesc decât în talpa.
- Ce semn de punctuatie?
- Nimic, adica pune un numar.
Ce numar porti la pantofi?
- 36.
- Foarte bine, 36 mă inspira.
Oricum, e un numar cistigator -
Imi place cum inchizi tu ochii.
Atunci când inchid ochii, plutesc

3. Back to the future, again!

by Irina Werning

4. Somebody That I Used To Know

You can get addicted to a certain kind of sadness
Like resignation to the end
Always the end

De 1 decembrie am descoperit un loc foarte drăguț în Alba Iulia. Este vorba de Habitat, un băruleț simpatic din cetate, în Ravelinul Sf. Ștefan, un loc unde te poți relaxa la un ceai, o cafea și nu numai, poți savura câteva clipe printre prieteni, ascultând cele mai interesante și neașteptate melodii sau poți urmări diverse proiecții, expoziții ori participa la felurite evenimente culturale.

Încă de la lansare, Habitat, prin concept şi abordare, va motiva şi impulsiona viaţa artistică din Alba Iulia si va impune în mediul urbei noastre noi standarde de calitate.

Aseară am trecut iar pe la Habitat, de data asta cu mai mult entuziasm în spinare, căci știam că în perioada 8-11 ianuarie se organizează un workshop de artă, mai exact, toți cei care vor călca pragul loculului în această perioadă, vor putea să-și lase imaginația să zboare, vor fi îndemnați să fie creativi și să realizeze cele mai simpatice și inspirate, mai mult sau mai puțin, colaje, la Open Doors – Collage Workshop.

Bineînțeles, văzând câte idei colorate se lipesc de planșete, n-am rezistat și ne-am jucat și noi puțin. Plecând de la tema “irelevant” de care ne-am ținut cu îndârjire, am lipit sclipiri de “geniu”, decupate din revistele pe care mai că nu le-aș fi distrus, ci aș fi preferat să le iau acasă la răsfoit.

Toate “lucrările”, probabil chiar și cele irelevante, vor fi expuse la Habitat. Dacă sunteți prin Alba Iulia zilele acestea, puteți pune pauză grijilor sau le puteți transforma în “artă” până miercuri, 11 ianuarie, la 20:00 vineri, 13 ianuarie (s-a prelungit perioada de creație).

revelion, refugiu, revenire

Daca as putea m-as cuibari intr-o coaja de nuca
si mi-as inveli trupul jilav cu nervurile unei frunze…
Si atunci nu mi-as mai dori decat
sa nu vina veveritele…  (Refugiu – Alex Petrescu)

Finalul unui an ca 2011, căruia am încetat să-i mai atribui invective și începutul unui 2012 – care ne găsește curioși și parcă abia așteaptă să fie descoperit – aceste câteva zile m-au prins undeva deasupra norilor, deasupra orașelor pe care le-am numărat pe-nserate, e drept, destul de blurate, că ochii nu-mi văd “ca la carte”, sub stelele pe care tot atunci încercam să le dibuiesc, exact de pe prispa locului unde din când în când aș vrea să trăiesc.

Citeşte mai departe…

“Iarna-i grea, omătu-i mare”
Azi e doar o altă zi în care…
zăpada nu-ți scârțăie sub picioare
una în care nici câinele nu te latră
o zi în care cafeaua te adoarme
cadourile pe care ți le faci singur te dezgustă,
privirile calde și zâmbetele din jur nu te-ating, ci-ți par săgeți
și te-ai da la o parte din bucuriile ce alții și le țes.

O zi în care te-ai izola și ți-ai umple clipele cu povești de nerealizat,
unele de pe torrente sau din bibliotecă,
când ți-ai turna ciment peste planuri,
când n-ai mai căuta cuțitul perfect să tai ceața ce cade în valuri de atâta timp,
când te-ai cufunda în nămol și ai spera cu un fir prea subțire de încredere că te vei vindeca.

O zi în care îți crește o fărâmă de dispreț față de locul unde te simți iar captiv,
de unde nu prea vezi șanse de scăpare,
unde oamenii posaci aruncă cu energii negative în tine.
Fără intenție!
poate așteaptă un zâmbet de încurajare,
poate așteaptă o palmă sau doar o mână întinsă
spre ei, spre nicăieri, spre un capăt de zi care promite…

…o noapte în care

nu știu, poate în care fluturii vor încerca să zboare
din stomac, de ce nu?
înspre o zare care-mi pare că…
nu, nu că moare, dar care, cuprinsă de ninsoare, că oare, nu astă-i momentul în care…
împovărat după un an cât un semn de-ntrebare,
n-ai vrea decât să stai într-un colț, să te ningă.
Stupoare!
Și poate s-aștepți și tu, cel cu mână pân-acum întinsă,
o altă îngrengătură de degete hilare
de la care să simți instant cum nu te mai doare.

Ăsta-i locul unde simt iar cum se moare.
Te rog nu mă-ntreba care!

P.S. – în cazul în care vă-ntrebați “fata asta câte doage mai are”, aflați că

blogu-mi trece printr-o stare de profundă nepăsare
pe el chiar nimic nu-l doare,
râde când arunc în el cu rime banale.
… are, n-are, care, oare?
Râde tare!
Știe că inspirația mi-e undeva în zare…
exact, în depărtare!

Lumea se zguduie puternic, se rupe şi se năruie, apoi, preţ de o clipă, dispare. Totul se transformă într-o pulbere pură, care se risipeşte în toate direcţiile. Apoi lumea se reclădeşte. O nouă substanţă ne îmbracă. Totul se petrece cât ai clipi din ochi. Haruki Murakami

Citeşte mai departe…

Am descoperit pastila vieții!

Acum,

strâng medicamente pentru o viață și le presar printre vise,

să nu se scurgă prin canalul de la marginea gândurilor.

Îmi deschid în fiecare zi ochii în fața unor tablete,

tac și înghit, vorba aceea…

“una și-un sfert pe zi

cu jumătate de oră înainte de micul dejun”,

spun ei.

Apoi începe viața.

Am început azi ieri de vreo trei ori să scriu despre Social Media Summit-ul de la Cluj organizat de revista Biz. Am scris kilometri, că ieri la conferință am reușit să fiu aproape multifuncțională, așa cum trebuie să fii la un astfel de eveniment. Am fotografiat, am ascultat, am urmărit #smscluj pe twitter, am notat, am învățat.

După ce am scris acei kilometri despre care vorbeam, mi-am dat seama că nu mai are sens să relatez și eu despre ce-a vorbit fiecare, că au făcut-o unii chiar în ziua cu pricina. Cum ar fi Bogdan Beșliu. Apoi, răsfoind interneții, se pot găsi chiar și unele prezentări. Oricum, la cum mă știu, adic[ lungă la vorba scrisă, mă-ndoiesc că mă voi rezuma la câteva rânduri.

Tura asta de #smscluj a fost inedită  faptul c-au fost invitați mai mulți bloggeri locali ca speakeri, care m-au surprins cu prezentările lor. M-am bucurat să aflu povestea blogului tvdece.ro, trecerea de la promovarea pe coșurile de gunoi la prezentarea “detergentului” în fața a vreo 180 de oameni interesați de mediul online.

• Noi suntem bloggeri și ne jucăm cu cuvintele! Dragoș Răzvan

Citeşte mai departe…

azi am fotografiat numai copaci…

Ca să nu mă uit, cei din jur îmi dau din când în când teme de casă. Ca să nu uit, e nevoie, bineînțeles, să mi se reamintească. Pentru că da, uit, mă ocup și cu asta, mai ales cu asta. Uneori e destul de greu. Cândva luam lecitină, dar uitam s-o iau. Altădată uitam de mine prin librării sau alte locuri cu lucruri dragi ochiului. Într-o tomnatică vineri din noiembrie, am uitat de griji prinsă cu degetele polare de Canon, m-am îndreptat către cea mai apropiată bucată de natură. Pentru copaci, pentru frunze, pentru aspirații, pentru reîmprospătarea unei memorii tot mai stângace, pentru ochiul ce caută lumină, dar se lovește de crengi. Le încadrează cum își amintește, construiește cu ele ceva lăcaș, un cocon din lemn poate. Și dintre ele, cu priviri timide, încearcă să-și îndrepte iar obiectivul către oameni. Să nu-i uite. Citeşte mai departe…