1. Bin-Jip / 3-Iron (2004)

O delicată şi silenţioasă poveste. O poveste de dragoste ce te face să taci. Un film fără prea multe cuvinte, dar cu imagini ce te lasă fără cuvinte. Gesturile sunt delicioase. Binjip = empty house. Sau cum poţi umple o zi o casă goală care nu e a ta? Numai bun pentru  un început de toamnă care n-a mai avut răbdare.

2. Cea mai frumoasă zi

Poate să vină dragostea sau iarna atomică –
acum îmi e totuna.
Ştii bine că Prinţii Canceroşi au învelit în zdrenţe luna.
Cu braţul zgâriat ca o oglindă bătrână,
cu fruntea plecată,
cu picioare de pluş,
cu inima căzută-ntr-o rână,
mă îndrept către zi fără spaimă
şi fără speranţă. Pâş, pâş
prin camere pline de mirosul ei amărui (şi amintirea, o,
amintirea cafelei într-o dimineaţă ploioasă şi calmă).
Şi eu rămas aici, cu mâna înţepenită pe clanţă.

Claudiu Komartin

3. Ethiopie Portrait

Fotografia îi aparţine lui Jean-Baptiste Huynh – mai multe despre el, aici.

4. Cigarette burns

De ceva vreme visez că fumez. Bine, am visat iarbă în repetate rânduri, dar uneori şi visele parcă se adaptează condiţiilor, aşa că am continuat să visez ţigări normale. Pachete care mă aşteptau ca nişte indicii, dar de fiecare dată mă trezeam înainte să-mi inund simţurile în fumuri.

Nu-s fumătoare, dar îmi plac fumătorii. Mult. Nu acei care au casele şi hainele înecate în mirosul de tutun ori cei care se ascund de cei din jur şi se îndoapă cu gume şi alte înmiresmate, dar nici cei care ceşesc ţigări sau bombardează strada cu chiştoace. Îmi plac fumătorii serioşi şi visători, cei cu poveşti în genul cum m-am apucat eu de fumat la 15 ani, cum am fumat prima ţigară cu mama, cum am renunţat la fumat de prea multe ori şi cum m-am reapucat pentru că-mi place să fumez.

În schimb, fumătoare pasivă sunt de foarte mult timp. În liceu eram printre puţinii nefumători din “gaşcă” şi toţi erau convinşi că până pe-a doişpea o să fiu de-a lor. N-a fost să fie. La facultate tot pe lângă fumători m-am trezit. Mereu a fost o plăcere să le ţin companie, în special la cămin unde aveam un loc special pentru fumat.

Citeşte mai departe…

1. En la ciudad de Sylvia

Un film drăguţ cu imagini dintr-un oraş (Strasbourg) pe ale cărui străduţe te pierzi odată cu personajele şi parcă ai vrea să rămâi acolo. Un film cu multe femei, femei cu privirea pierdută, femei surprinse în diferite momente, femei printre care eroul nostru îşi caută o veche iubire. Toate sunt Silvia. Ea devine Ele. O peliculă despre frumuseţe, cu toate femeile astea văzute, analizate şi conturate apoi de personajul principal (care e pur şi simplu adorabil).

2. August surprinzător

De mi-ar fi fost dat să aleg între Pământ şi Cer
Aş fi preferat să fiu mărul din care Eva a muşcat cândva,
Aruncat mai apoi cât colo cu groază
Sau un desert înca necunoscut decât o oază…
Acum, însă, prefer să fiu aşa cum sunt:
în munţi, sub ploaie, cu tine dormind pe umărul meu stâng…

Alex P.

3. Fotografie

Eugenio Recuenco este un fotograf spaniol, unul dintre cei mai buni fotografi de modă. Cred că mai multe despre el spun  doar fotografiile. Unele-ar putea fi numite cu uşurinţă sculpturi.

4. aaaand music:

- un mashup pe care nu mi-l mai pot scoate din cap; de câteva luni chiar.

foto 1, 2

Padre Francisco: Freedom without a life is not freedom.
Ramón Sampedro: A life without freedom is not a life.

Chiar dacă de multe ori te simţi fără scăpare ori parcă nu mai găseşti nicio soluţie problemelor tale şi nici gânduri de a o lua de la capăt nu ai, parcă ceva te ţine încă pe picioare şi îţi dă o fadă urmă de curaj să mergi mai departe. „Sănătoşi să fim”, vorba românului preaplin de optimism. Sănătoşi, trupeşte, de sănătatea asta e vorba.

Mar Adentro e un film pe care l-am tot amânat. De multe ori. Nici nu mai ştiu motivele, dar de cele mai multe ori parcă preferam un film mai scurt ori o comedie. Graba, lenea, circumstanţele. Nu contează. Mar Adentro e un film căruia oricum trebuie să-i amâni vizionarea. Asta dacă nu eşti o persoană ce ia filmele de Oscar la puricat. Da, Mar Adentro e un film de Oscar de prin 2004 (categoria film străin).

De ce să nu vezi oricând filmul ăsta? Depinde doar de starea ta. Mar Adentro e un film care lasă urme, sapă cu întrebări. Iar în loc de răspunsuri primeşti surâsuri din partea unui personaj care te surprinde că poate să zâmbească. Mar Adentro e un film prea trist, dar totuşi, unul pe care să-l vezi singur. Pentru că nu-s puţine momentele în care-ţi vine să dai „space” şi să te afunzi în gânduri. Citeşte mai departe…

Marte e acasă. De mai bine de 20 de ani. Marte, cu numele, e de vreo şapte ani, de prin liceu, când nimeni nu prea ştia ce şi unde e Zlatna, iar cea mai scurtă descriere asta a fost: Marte. Un fost oraş dintre cele mai poluate şi aş putea să-l numesc fost oraş în general. Că pe vremuri, aflat-am, a fost chiar şi municipiu. Acum… e un sat mai mare, cu blocuri şi câteva terase, cu stadion, o şcoală generală şi-un liceu. Cu ruine, dar multă verdeaţă, cu un pod în centru unde se-adună lumea să stea la taclale. Şi să asculte manele pe telefon. Să se uite după figurile noi, necunoscute, rare, ce-i drept.

Unii se trezesc nostalgici şi prind drag de oraşul ăsta pentru că au avut parte de-o copilărie memorabilă. E cam singurul lucru care ne mai leagă de urbea asta pustie şi nenorocită. Bine, ar mai fi familia, părinţii, masa caldă, camera aşa cum am lăsat-o, amintiri. Experimentez viaţa pe Marte în vacanţe şi uneori în weekend. Mi se face uneori dor, dar îmi trece foarte repede. Fug de locul ăsta de vreo şapte ani şi în cele mai libere clipe tot aici revin. Nu că-mi place. Sunt nevoită. Nu mai pot iubi oraşul ăsta cu nicio fibră. Nu-l mai pot numi oraş cu niciun cuvânt. Mă deprimă. Simt cum stă timpul în loc, iar când nu stă, zboară pe lângă mine. Trufaş, mă umple de riduri, mă scuipă şi pleacă mai departe.

Mai bine decât mine şi tot despre Marte, doar că nu martele meu, zice aici:

Probably the worst thing about being on Mars is that nothing will happen there. Time will seem stale and empty. (Mr. Noobody)

Când stai pe Marte ajungi să te gândeşti tot mai rar la oameni, iar cei virtuali te enervează pentru că nu poţi să ieşi cu ei la bere. Când eşti de prea mult timp pe Marte înseamnă că ai văzut şi revăzut prea multe filme, că nu-ţi mai suporţi playlist-ul, deşi conţine mii de melodii sau că deja au început cărţile să te citească pe tine. Ca să-ţi mai schimbi din activităţi, te provoci cu un instrument muzical. Observi că eşti varză, insişti, dar te trezeşti cu chitara în braţe şi cu degetele pe taste scriind poezii. Sau poate îţi resuscitezi contul de tumblr şi arunci acolo cu ce apuci numai ca să eliberezi din tensiune. Ori poate somnul ţi-a devenit cel mai bun prieten. Marte e locul care te poate transforma foarte uşor într-un sălbatic. Păzea!

LE: sau cum să fii deprimat într-un oraş deprimant dintr-o depresiune – concluzionează cineva după ce-i spun că Marte e înconjurat(ă) de munţi.

…sau ce face un om cu o chitară

Federico Aubele este artistul cu care vreau să vă fac cunoştinţă celor care nu aţi auzit încă de el. Tare mult mi-ar plăcea să-mi spună câteva persoane că-l „cunosc” deja, că îl ascultă cu drag, că le încântă urechile. Totuşi, gugălindu-l, am observat că nu e tocmai necunoscut la noi. Dar atât el, cât şi genul muzical pe care-l promovează, nu prea se află printre preferinţele muzicale de top, ca să zic aşa. Un pic dub, un pic raggae, ambientală şi hip-hoape, bolero mexican şi să nu uităm de tango-ul argentinian. Pentru că Federico Aubele e argentinian şi se simte. Prin muzică, prin versuri, prin starea de visare pe nişte străduţe din America latină pe care ţi-o produce. Muzica lui e un fel de salată de stiluri muzicale americane; mai mult central-sudice. O combinaţie ce te-ndeamnă să te întinzi, să închizi ochi şi să-ţi desenezi pe ploape cele mai relaxante momente, să călătoreşti, să dansezi, să te plimbi. Am încercat, dar nu pot să nu las să se vadă cât de mult îmi place mie ceea ce face chitaristul argentinian.

Ascultă! Şi de-ţi place, citeşte mai departe.

Citeşte mai departe…

Piesa asta… trebuie să scriu despre ea. Mă enervează că mă obsedează şi n-o mai pot opri.  Şi asta de când am auzit-o aici, loc de unde-mi extrag de multe ori preocupările chinuitoare, muzicale şi nu numai. Pe mine mă ţin obsesiile musicale destul de mult. Dar mă mai opresc. Revin după o lună şi-mi dau seama că unele melodii îmi plac la fel de mult. Dar mai fac câte o pauză. Cu asta nu pot. Fie că-s cu ea în căşti, fie acasă, rulează. M-oi regăsi în ea, nu ştiu, probabil. Dar sună tare bine. Şi nu numa’. Suede e prin definiţie o trupă de cântăcioşi ce produce muzici bune, dar bune.

Citeşte mai departe…

A trebuit să se organizeze a 5-a ediţie ca să ajung şi eu la festivalul rock Artmania de la Sibiu, pe care l-am ratat de atâtea ori cu ochii în lacrimi (în special ediţia cu Anathema). Şi-am ajuns într-o prea călduroasă zi de sâmbătă, în care autocarul cu care călătoream s-a stricat chiar la intrare în oraş. În Sibiu, din fericire. Din cauza asta am cam ratat concertul trupei Tiarra care a avut loc în Piaţa Mică, trupă care mi-a stârnit curiozitatea şi oarecum interesul cu ceva timp în urmă. Dar nu-i nimic, doar pentru Serj şi mai mult decât atât, pentru întâlnirea cu nişte prietene care mi-au fost şi colege, am mers.

În afară de căldura de nesuportat, Sibiul m-a întâmpinat cu prea mulţi oameni. Din toate părţile, prin toate părţile. Zona centrală, cel puţin, mustea de fiinţe care nu erau de prin zonă. Lucrul ăsta îi dădea o culoare destul de drăguţă oraşului. În Piaţa Mică, pe lângă terasa special amenajată şi standurile cu bere, găseai zeci de tarabe cu sute de chestii handmade… cercei, brăţări, păpuşi, eşarfe, genţi, tricouri etc.

În Piaţa Mare, un mare gard negru îi separa pe oamenii cu brăţară colorată şi bere cumpărată pe două-trei jetoane, de cei care stăteau lejer pe margine cu bidoane de 2 litri de bere în faţă şi care, dacă-şi întindeau puţin vârfurile, vedeau şi-un pic din ce se întâmpla pe scenă. Că de auzit se auzea la fel peste tot. Cam prost, de altfel, ba chiar înclin să cred că se auzea mai bine de pe margine sau de undeva de pe Bălcescu decât de prin zona scenei.

Citeşte mai departe…

Că e vineri, asta e opţional, prea curând n-o să mai fie. Şi nici nu mă-ncred în ce „aduce” cu ea în minţile multora ziua de vineri-treişpe’. Dar de-acum, de e 13 şi e august e bucurie. Pentru mine. Pentru că azi a apărut pe Terra una bucată de două kile nouă sute de obiect neidentificat.

Şi am aşa un sentiment că de-acum încolo atenţia mea – deja cu probleme – se va îndrepta aproape numai într-o direcţie. Şi cu zâmbetul pe buze mă voi scuza când voi face sau spune tâmpenii, când voi uita să caut lumea, să scriu pe blog, să dau semne de viaţă, spunând că bunica mea e străbunică, iar fratele meu tată şi eu foarte fericită că un nou, mic şi drăguţ personaj şi-a făcut apariţia în viaţa mea. Abia aştept să fiu acaparată total de fiinţa asta cu antene!

sursa foto: 1, 2

Nici nu am făcut bine ochi şi i-am închis cu viteză când am văzut venind spre mine nu o perseidă, ci o leapşă. De la Boghi. De ce? Poate se plictiseşte ori vrea să-mi pună la încercare „drăgălăşenia” şi bunul simţ. No, eu cu lepşele nu prea-s bună prietenă. Nici ele cu mine, ţinând cont că asta e cam prima care mi se adresează. Pare-se că trebuie să scriu nişte lucruri false şi câteva adevărate despre mine (am scos faza cu şapte  pentru că pe unii chiar i-am convis că am ozeneu ), dar aşa, dubioase un pic, să fie mai greu la identificat. Aşa, şi după ce înşir eu semi-dezvăluirile, voi, cei patru care-mi citiţi blogul, va trebui să ghiciţi care ce şi cum. Şi ca provocarea să fie mai mare, deci să fiţi voi cinci, maxim şasă, am să-l cadorisesc pe câştigător cu o carte. Carte pe care o aleg în funcţie de persoană şi pe care o primeşte numai live. Cândva, poate niciodată.

Mno, play and think!

1. sunt de pe marte;

2. am un ozeneu in curte;

3. n-am curte;

4. ce mult îmi place leapşa asta!

5. when I drink I hug;

6. în facultate am avut doar două restanţe;

7. v-am spus cât de mult îmi place leapşa?

8. caut om să mă înveţe să cânt la chitară;

9. n-am chitară;

10. ţin o gânganie captivă într-un capac de şprei;

11. gângania nu e moartă;

12. nu ştiu unde voi fi la anul la sfârşitul lunii mai;

13. când eram mică îmi doream să mă fac detectiv;

14. nu dau leapşa mai departe.