*scrisă în lipsa foamei, regăsită în plin nesomn, postată de amuzament:

De câteva zile nu mai simt foamea.
Mi-am desenat în stomac struguri,
să nu le uite forma,
până când, într-o zi, stomacul a început să mă privească cruciș
în mărimea lui de bob de strugure.

foto

…banale, de zi cu zi, sărite-n ochi aiurea-n tramvai.

1. Hardcore

Sar grăbită de pe trotuar în bus, îmi caut un loc, nu găsesc loc, m-aşez lângă ceva de sprijinit şi-apoi îl văd. Un puşti la vreo 17 ani, cu părul puţin mai scurt decât al meu, blond, cu flash-uri ce îi înlocuiesc lobii urechilor, cu privirea pierdută, deloc emo, mai degrabă îl miros că ar căuta să pară sexy.

La 3 minute de staţia de coborâre se avântă grăbit spre ieşire, se opreşte în faţa mea şi îşi prinde mâna de o bară de sprijin. În următoarea clipă în ochi simt că-mi intră ceva ce înţeapă cu putere. Pe degete, pe alea patru degete prietene, avea tatuat cu litere stilizate într-un mare fel, cuvântul hard.

Observ, zâmbesc în mine, dar mi se alungeşte un colţ trădător al gurii. Observă, iar ca să mă ajute să transform zâmbetul ascuns în rânjet, face o figură de plasticman, scărpinându-se cu mâna nepotrivită, adică cealaltă, pe umărul dinspre mine, ca să văd continuarea tatuajului, bineînţeles… core.

asa, doar ca altfel

2. Like a boss

În liceu, era elevul ăla speriat de care râdea toată lumea. Degeaba avea o figură inteligentă şi chiar era deştept cu carul, îl dădeau de gol slăbiciunile. Pe lângă asta, era şi foarte slab. Într-o clasă cu prea mulţi băieţi, n-a prea avut scăpare, era calul lor de bătaie, fie că era bătaie cu mâncare, iar el era mereu la mijloc, fie alte întâmplări.

Îl vedeam pe hol, când mergeau toţi în laboratorul de informatică. El era cel care rămânea mereu la coadă, responsabil cu încuiatul uşii. Prea uşor nu cred că i-a fost, e o perioadă critică, iar colegii săi au cam profitat de liniştea pe care el încerca să o găsească.

L-am văzut de curând într-un bar şi pe stradă. Are cioc acum, dar şi o doză serioasă de încredere sau cel puţin aşa pare, merge ţeapăn, nu mai aşteaptă lovituri la orice pas. Dog days are over. M-a amuzat să-l văd într-un birt la o masă, stând întins pe scaun like a boss şi aruncând priviri plictisite. Ba chiar i s-a adunat şi-un strat de burtă. Mândru om. Banatu-i fruncea! Totuşi, îmi plac oamenii care îşi lasă într-un pod, departe, sechelele, pun piciorul în prag, se scutură şi pun preţ pe ce au în cap.

Nu toată lumea adoră teatrul, mulți preferă filmele, că le pot urmări și acasă, în liniște. Mie îmi place să merg la teatru, la Sibiu mergeam și când nu era festival. Dar în perioada FITS, sibienii și cei ce vin în acest oraș, nu au parte numai de teatru. Radu Afrim spunea în urmă cu vreo doi ani că Sibiul este un fel de Rio pe perioada festivalului. Nu un Rio simplu, ci unul în straie de carnaval.

Adevărul e că centrul Sibiului e invadat de spectacole de stradă care te trimit într-un alt tărâm. Ai ce vedea toată ziua și orice om cu orice gust va fi încântat. Perioada 27 mai – 5 iunie nu este una de petrecut în casă, fie caniculă sau ploaie.De asemenea, organizatorii sunt tot mai neconvenționali, precum și spațiile pe care le aleg pentru spectacole. De la clasicele săli de teatru, la halele uzinelor cu care ne-au obișnuit, tramvaiul Popescu, cluburi, scene în aer liber (cu concerte, da), parcări, supermarketuri, librării… cam peste tot dai de suflarea teatrului din toată lumea.

Am aflat de la Ruxa câteva curiozități despre FITS!

Ar fi afișul pe care vi l-am arătat deja de ieri, un fel de afișul afișelor, cel ce le grupează pe toate, începând cu 1994.

Un alt lucru interesant ce a venit pe căi virtuale este reprezentat de mesajul transmis de fiecare ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, începând cu 1995.  Acestea sunt:  Citeşte mai departe…

Postare scrisă de pe ăl mai prost telefon, dar cu tastatură qwerty, din cel mai simpatic bar, sub aburii celei mai platinate nefiltrate și despre cei mai tehnologizați prieteni.

În întunericul din cluburi, în timp ce mulți alții dansează, fețele noastre sunt luminate nu de lămpi ori zâmbete, ci de lumina de la Iphone ori orice deștept-phone! Preferăm să le întoarcem spatele celor de lângă noi și ne focusăm pe obiectul cu taste tot mai mici și încăpătoare.

Încercăm să-i ținem pe alții lângă noi, pe căi virtuale, fără să observăm că-i îndepartăm pe cei ce ne însoțesc fără nicio fibră ori obligație, prietenii cu adevărat wi-fi. Și ajungem să credem că orice funcție se activează cu un un simplu touch, uitând că, să atingi sufletul cuiva e mult mai greu.

Dar, așa ne place, așa ne-am învățat și încet-încet, pășim drepți pe căi digitale. Și parcă ne e bine, n-am vrea altceva, numai câte o îmbrățișare scurtă rareori, să nu uităm că mai suntem și oameni. Ori poate o plimbare, la fel, cât mai scurtă, să nu uităm că putem fi și verticali, că pentru unii, ăsta e singurul mod de a arăta că au coloană verticală. Mai bine una online, decât deloc.

Iar în miez de noapte, când ți se prezintă alți noi prieteni apăruți cu forța în orbita ta, nu-ți rămâne decât să-ți iei aparatele ce te țin în viața virtuală și să dispari. Între timp și pentru vindecare, nu mai rămâne decât să:

Joi. Nici n-am scăpat bine de muncile zilei, că m-a sunat Cristina să-mi spună că mergem la Arad. Bineînțeles, n-a mai fost nevoie de niciun “vii la Arad cu noi?”, că domnița deja știe când și unde să mă cheme, în funcție de moment, de stare. M-a simțit ea mai plouată și uite că a venit rapid cu tratamentul.

Eu am mai trecut prin Arad, acum mulți ani când veneam cu autocarul la Timișoara, însă sigur nu prin zona centrală. Acum am avut ocazia să văd, din mașină și vreo 15 minute de pe stradă, cât de frumos e centrul orașului. Mă gândesc că nu doar centrul, însă atât am reușit să văd. Și pentru că e atât de aproape de Timișoara, intenționez ca într-un viitor weekend mai liber, să iau Aradul la pas.

Scopul acestei plimbări a fost, mai pe scurt, #SalutArad, pentru că este și aici o mână de bloggeri care ar vrea să se întâlnească și să discute mai des. Cred că au avut un prim pas numai bun, chiar de au mai încercat înainte, din ce am înțeles. E important ca lumea să se adune la o poveste și dincolo de taste chiar dacă legăturile dintre ei s-au format prin fibră optică.

Cam așa a fost și la Alba Iulia. Au insistat câțiva bloggeri, dar a fost zadarnic o perioadă, până când au organizat un blogmeet mai măricel, însă nu se știe cum și dacă vor mai fi următoarele. Poate e un fel de problemă a orașelor mici, nu știu, important e că lumea începe să facă ceva în privința asta.

Și pentru că atât socializarea, cât și berea sunt foarte bune, la Arad au avut loc și niște discuții mai serioase, să nu o luăm pe arătură. Alexandru Bleau a vorbit despre Social Media și Facebook (trebuie să găsesc prezentarea pe undeva, s-o rumeg), Mihai Jepan a prezentat un proiect, e vorba de  YouClubVideo, iar Cristina ne-a povestit despre PRbeta, de care știți deja. Pe lângă asta, Cristina a oferit și o invitație la eveniment unei bloggerițe arădene.

Au mai fost prezenți (cu foarte puțini am interacționat, mai mult cu timișorenii cu care am mers până acolo):

* din Timișoara: Alex Bleau, Cristina, Alex Blogu, Dan (de_ce?), Alex, Mihai, Cosmin, @zsolty87 si Cata.

* de la Hunedoara la Arad și apoi de la Arad la Timișoara în Little Pub: Vis Urât si Denisa

* din Arad (aici recunosc că am furat link-urile): Marius, Dani, Victor, Adrian, Maddy, Sorin,   Robert Ille, Bianca, Costin, Gabi, Tomas, Denis, Mihnea, Claudiu, Florin.

Locul întâlnirii: o ceainărie drăguță, Ahmad Teahouse.