Început de compunere:

afară e toamnă. [Nu. Nu-i toamnă. E cald și bine. La mine, pe marte, lumea merge încă la ștrand.]

afară e încă vară, dar în suflete toamnă timpurie. [Nu. E prea siropos. Și nu mai e nici vară. E prea rece seara. Și sufletele sunt oricum  ușor astenice. Sau? ]

a venit toamna, a început blogul să-mi zâmbească, după ce s-a ascuns de mine aproape o lună. I-am întors și eu un rânjet, după care, ca un făcut, mi-am deschis ochii prea puțin preocupați de prea multe întâmplări și mi-am dat seama că-n jur se întâmplă lucruri [bun, așa mai merge, să continuăm]…

* Raluca Moisi și Cătălin Petru fac lucruri faine la Timișoara. Adică se mișcă spre fapte bune. În primăvară, Cătălin a inițiat proiectul alergotura.ro pentru a încuraja oamenii să facă mișcare pentru sănătate. Proiectul a adunat zeci de oameni mai voioși și sute de kilometri parcurși. Pe 9 octombrie 2011, jogging-ul e transfortmat de cei de la alergotura.ro într-un act de caritate. Campania “Mișcă-te spre o faptă bună!” îi îndeamnă pe oamenii care aleargă și nu numai, să îi ajute pe cei 350 de copii de la orfelinatul din Valea Plopului, care funcționează datorită donațiilor. Copiii sunt hrăniți și îngrijiți de părintele Tănase. „Îmi doresc ca prin acest eveniment să ajutăm și să facem cât mai cunoscută povestea unui român ce a făcut un lucru remarcabil” spune Cătălin Petru.

- mai multe despre campanie

- sprijină mișcarea!

Mai din zona casei și culturale

* În weekend (30 sept. – 2 oct.), la Alba Iulia, are loc cel mai simpatic festival al începutului de toamnă, zic eu. Sau cel mai plăcut, că vine cu numele de “Plăcerile vieții” și reușește să adune unele numa’ bune – muzică, filme, gastronomie, dans, conferinţe, expoziţii, concursuri, teatru etc. În Cetatea din Alba Iulia se va organiza prima ediție a Festivalului “Dilema Veche”. Eu zic doar atât:  Alexandru Andrieș, The Mono Jacks, Tolouse Lautrec, dans contemporan, proiecții filme, invitați care mai de care,  discuții ce se anunță de neratat pluuus piesa de teatru “Felii”, cu Ofelia Popii, de la TNRS  (piesă pe care numai eu știu de când vreau s-o văd, ratând-o în repetate rânduri) și multe altele.

program festival

* Mai e și Festivalul Internaţional de Teatru “Poveşti”, ediţia a V-a, care va avea loc în perioada 5-9 octombrie, tot la Alba Iulia. Vor fi cinci zile de spectacole de teatru, dans, animații stradale și diverse ateliere. Pentru mai multe detalii, puteți arunca o privire peste program. Mie mi s-au triplat pupilele de bucurie când am văzut  în program spectacolul de dans, Scattered, pe care l-am savurat anul trecut la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și pe care nu mă așteptam, dar visam să-l revăd.

numa’ zic:

Mă apropii de inima poemului și-mi înfig

dinții în ea

îmi retrag gura plină de sânge și boabe de

sare îmi curg printre rănile străvezii

cei mai mulți își intind pâinea pe buzele mele

pâinea lor nesărată și-o sărează

prin tamponare grotescă de rănile mele

astfel prind gust toate mâncărurile orașului

despre toate acestea aș fi vrut să scriu. (Matei Vișniec)

Am încercat să mă apropii și eu nu de inima, ci de mintea celui ce se consideră “probabil poet” și care-și postează pe metafizicx.blogspot.com poemele.

Din click în click pe Facebook am aflat că Șerban Oprea va “încerca marea cu degetul mare de la piciorul drept” la Festivalul Plai 2011. Cum anume? Va susține două ateliere de poezie la care oricine poate participa.

Pentru Șerban nimic nu e întâmplător. “Unele chestii se întâmplă pentru că trebuie”, mi-a zis el. În clipa în care eu dădeam share postării lui despre ceea ce vrea să facă la Plai, el voia să mă roage să dau și eu sfoară-n țară că în 17 și 18 septembrie se va ocupa, alături de doritori, de improvizație poetică.

 Vom vorbi despre emoțiile și sentimentele oamenilor transpuse pe hârtie iar într-un final vă voi scrie poeme la minut. Voi pune la cale două ateliere de poezie în care vă voi arăta cum se poate scrie liber despre tot și toate.

“vreau să scriu un poem pe care nimeni să nu-l poată citi, pe care nimeni să nu-l poată simți, dar pe care toți oamenii să îl poată atinge”, scria prin 2008 Șerban.

Dincolo de rime și alte reguli, Șerban se joacă cu cuvintele, scrie poezii de patru ani. Totul a pornit după ce a citit “Abisa” de Iulian Tănase, unul dintre poeții săi preferați. Îi mai enumăr aici și pe Gellu Naum, Marin Sorescu și Matei Vișniec, cel care l-a surprins pe Șerban, răspunzându-i la mailuri și sfătuindu-l “să lase lucrurile să meargă”. Cu zâmbetul pe buze și cu o încredere care te pune și pe tine pe picioare, mi-a reprodus vorbele dramaturgului:

Pentru tine, Șerban, poezia este religie. N-are nimeni dreptul să-ți spună dacă ești prost sau bun.

Încrezător, critic și foarte ambițios; așa l-aș descrie la o primă vedere, după o primă discuție dincolo de monitoare, pe Șerban, cel care se eliberează prin scris, căci pentru el, poemele postate pe blog reprezintă o terapie, iar jocurile de cuvinte îi sunt cele mai dragi:

Dacă sportivii fac genuflexiuni, sportivii intelectuali fac reflexiuni.

Nu-și dorește să facă parte din grupuri de poeți și nici nu crede că va face vreodată bani din poezie. Se rezumă la scrisul pe blog, și-a adunat deja o comunitate acolo, pe unii chiar a reușit să-i inspire să scrie și ei poezii. N-ar renunța la scris, căci dacă nu scrie o săptămână, simte că explodează. Cât despre medicină, Șerban mi-a spus că face asta pentru că îi place să ajute oamenii.

Cred în adevăr, în ceea ce fac, în iubire.

Nu se teme de stările prin care trece, din contră, se bucură de ele, le experimentează, fie că-i depresie sau cea mai neașteptată euforie, el caută să creeze. Consideră că omul trebuie să fie capabil să “se ia la mișto”. “Trebuie să te denigrezi și după aceea să te ridici.”

vara oamenii se iubesc mai mult

pentru că iubirea lor se dilată de la căldură

La o fată, Șerban se uită întotdeauna la mâini și la expresia acesteia. Prietena lui l-a găsit pe Google. Cum să agațe o femeie, spune el, a învățat din cărțile lui Anais Nin.

Printre cărțile sale preferate se numără “Monstrul Colombre și alte cincizeci de povestiri” de Dino Buzzati, “Maestrul si Margareta” de Bulgakov, “Spuma Zilelor” de Boris Vian, “Harfa de iarbă” de Truman Capote. Sunt multe cărți care l-au marcat, dar a ținut să precizeze că “Raful cu ultimele suflări”, de Aglaja Veteranyi e deosebită.

Șerban a crescut cu Pink Floyd, ascultă cu drag jazz și blues, iar David Bowie se numără printre favoriții săi.

Cei curioși să afle mai multe despre Șerban îi pot citi poemele pe blog și, dacă se află în Timișoara în perioada Festivalului Plai, îl pot găsi acolo chiar în “focul creației”.

A fost şi Peninsula 2011. A noua ediţie pentru Tîrgu Mureş şi prima pentru mine. După îndelungi nehotărâri, dar cu dorinţa de a ajunge acolo încă de prin iunie, iată c-am reuşit să fac parte, pentru trei zile, din publicul peninsular.

Când am ajuns la festival, la Talent Stage “se lăsa” ROA cu al său strop de “ne place” care le prea place multor persoane, drept pentru care aproape jumătate din public s-a retras după prea ascultata cântare.

Noi am păşit grăbiţi spre Tuborg Main Stage, adică scena mare, unde începuseră deja să cânte nemţii de la Guano Apes. În public, mai mulţi nostalgici şi curioşi de trupa ce li se număra cândva printre favorite. Pe scenă, artiştii îşi promovau şi noul album, “Bel Air”. Bineînţeles, cireaşa de pe… bis a fost “Lord of the boards”. În acelaşi timp, la Kiss Terace cântau cei de la Urma, dar Peninsula nu este festivalul unui concert şi oricât de multifuncţional ai fi, tot nu ai cum să cuprinzi tot ce-ţi oferă.

Iar asta am observat mai bine a doua zi, dezmeticită şi însetată de concerte cu trupe pe placu-mi. Astfel, m-am aruncat într-o continuă alergătură. După The MOOod, pe care i-am recunoscut abia după ce l-am auzit pe solist cântând, i-am ascultat apoi, la aceeaşi scenă, pe cei de la N.O.H.A, de al căror stil m-am mirat puţin, că părea altfel decât ştiam, ca să aflu apoi că artiştii s-au întors la Peninsula cu doi noi membri foarte energici, Susi Gamboa şi Camila de Oliviera.

De aici m-am îndreptat spre scena talentelor, unde au început să cânte clujenii de la Grimus. Şi pentru că n-am gândit festivalul pe principiul “totul sau nimic”, am plecat după câteva piese spre Kiss Terace, unde cântau băieţii de la Tündérground, trupă de care am auzit de ceva timp şi pe care m-am bucurat s-o văd pe lista invitaţilor la festival.

Tündérground

După câteva minute de ascultat instrumentele combinate destul de psihedelic (flaut, vioară şi alte instrumente electrice şi acustice de percuţie), m-am îndreptat grăbită spre scena mare, căci concertul celei mai bune trupe a lumii, după cum zice Q Magazine, era la start. După ce m-am chinuit să-i fotografiez pe cei de la Kasabian, căci nu doar în public era nebunie, ci şi în zona destinată fotografilor, mi-am făcut loc undeva în iarbă, mi-am aruncat urechile spre scenă şi ochii la stele, le-am ascultat trilurile de “best band” şi-am părăsit apoi zona distracţiei în favoarea cortului, pe ultima piesă, Fire.

Sergio Pizzorno, Kasabian

A treia zi şi ultima mea zi la festival a fost cea a concertelor întregi. Sau aproape întregi, că pe cei de la Luna Amară i-am prins cântând. Şi au cântat bine. Băieţii erau încântaţi să cânte pe aceeaşi scenă pe care urmau cei de la Subscribe şi mai ales, Iggy and The Stooges.

Călătorul din “the death car” şi the Stooges au întrecut recordurile festivalului de la Tîrgu Mureş. Iggy Pop a apărut pe scenă la bustul gol, cu jeansii lui strâmţi, încărcat de riduri, dar plin de viaţă şi a început să facă adevărate “tumbe”, spre deliciul publicului. Mult prea energic, artistul n-a avut nevoie de foarte mult timp să le transmită această stare şi celor care au venit să-l vadă. Entuziasmaţi şi suficient de teribili, unii au încercat să sară gardul, dar au fost repeziţi de jandarmi. N-a trecut mult şi artistul a chemat alături de el pe scenă câţiva spectatori care au dansat cu el. Concertul Iggy and the Stooges n-a antrenat doar publicul, ci şi lumea de la pază, căci o clipă dacă l-ar fi scăpat din ochi pe artist, acesta ar fi putut fi purtat pe braţe de fani.

Bucata mea de festival s-a încheiat cu concertul paparudelor care şuieră.

Ce-am ratat şi-aş fi vrut să văd: Gentleman, care a fost duminică, dar eu nu mai eram acolo; K’s Choice, care-au ajuns înaintea mea la festival, Zdob şi Zdub, că sigur au avut un spectacol ce-a transformat publicul într-o mare horă, Toulouse Lautrec, Ţapinarii şi Blue Nipple Boy (de care am aflat prea târziu că sunt în program).

- mai multe fotografii

“If you hate a person, you hate something in him that is part of yourself. What isn’t part of ourselves doesn’t disturb us.”  Hermann Hesse

Cred că tendinţa asta de a-i judeca pe ceilalţi şi automat proastele interpretări distrug cel mai uşor relaţiile dintre oameni. Şi ne distrug pe noi, făcându-ne loc prin întuneric. Renunţi forţat la relaţiile cu nişte persoane, la nervi, diverse întâmplări, apoi taci, fie de ruşine, fie că tace şi respectivul, fie să nu-i deranjezi pe alţii, şi rămâi numai cu vagi amintiri. Şi atât. Loc sau timp de explicaţii nu mai e.

Ne avântăm să punem etichete şi ne închegăm o relaţie cât mai serioasă cu închipuirile noastre. N-avem timp să ne gândim că omul respectiv poate să treacă prin ceva ce abia duce, atunci când ne întoarcem pe dos din lipsa de atenţie. N-avem răbdare, chef sau timp să-i înţelegem pe ceilalţii, dar aşteptăm să fim automat înţeleşi. Sunt cazuri banale, când poţi să rânjeşti şi să-i pui eticheta de “nebun” unui om care-apare în papuci de casă la metrou, când el poate a rămas încuiat pe dinafară şi merge să-şi recupereze cheile.

Empatia, înţelegerea şi alte astfel de concepte n-au fărâmă de valoare atunci când le aştepţi, dar nu le oferi. Şi abia atunci când ajungi să treci prin diverse lucruri care te fac să te comporţi cum nu credeai până atunci sau poate nu-ţi dădeai seama, realizezi că în loc să ne bucurăm unii de alţii aşa cum suntem, impunem parcă nişte cerinţe. Degeaba după ce trec şi nervii şi furtunile şi vine un dram de înţelepciune, te mai întorci să schimbi ceva. Nebunia începe din punctul în care nu putem înţelege de ce “negru” nu e “alb” şi vrem să controlăm asta. Aşa ajung existenţele să fie gri. Dar griul din noi ne face oameni, nu?

P.S. – Am gugălit “Existenţa gri” înainte de a da publish şi am dat peste ce-am vrut eu să spun, oarecum, numai că-n versuri:

Existenţă gri

Viaţa mea,
o plagă deschisă,
universul gri,
cetele de defuncţi cancerigeni,
ploile de foc,
zbuciumul lăuntric,
tu, sinonim cu nepăsarea
şi dincolo de toate,
trăirile mele, se sting la indigou.

Din coasta lui Adam,
am rămas eu,
frântura unei existenţe gri.

sursa

După o noapte aproape nedormită în cort, din motive de lună plină, ploaie de meteoriţi şi alţi gărgăuni încăpăţânaţi, o dimineaţă mult aşteptată a venit cu un strop de răsărit de soare, cu câteva fire de ceaţă şi nişte pânză de păiajnen înşirată printre garduri. Cam cum vine soarele-n suflet după o furtună de gânduri. Nu strălucitor, ci încet, calm, la timpul potrivit. O dimineaţă prea dimineaţă, cu o plimbare-alergare după cafea şi nişte vorbe ce te-ndeamnă să-ţi fie bine. În astfel de dimineţi poţi chiar să te întorci la nişte vechi pasiuni…

La Roşia Montană

Şi era bine-n vis. Visam la feţi frumoşi, la basme cu zâne salvate când se aşteptau mai puţin, la drumuri iniţiatice care chiar te duceau undeva.

Visam la oameni frumoşi, simpli, sinceri, corecţi, deloc rupţi din poveşti, dar cam acolo le e locul.

Nu-i aşa că-i bine când te aştezi în pat cu diverse fantezii în minte cărora le speri împlinirea şi de nu, măcar te bucuri de nişte gânduri încântătoare?

Când şi cum şi unde le-am uitat şi nu mi le mai pot căţăra printre visele de om normal, nu ştiu.

A fi realist nu înseamnă să-ţi pierzi visele. A fi idealist nu înseamnă să trăieşti doar printre ele. Să-ţi păstrezi echilibrul e lucru mare.

Şi să îmbrăţişezi cu o resemnare deloc tulburătoare nişte certitudini e mai greu decât poate imaginaţia ta, coborâtă din fostele reverii, să ducă.

Sarah Morton: I pity your mother.
Julie: You pity her? Why?
Sarah Morton: Well, I imagine having a daughter who comes home with a different man every night must be difficult for a mother.
Julie: Well, you imagine wrong. You know what? You’re just a frustrated Englishwoman who writes about dirty things but never does them. You can shove your uptight morals up your ass!

“Swimming pool” e o peliculă cu un puzzle aparent uşor de rezolvat, însă toate detaliile cărora iniţial nu le găseşti rostul, nu-s aruncate tocmai aiurea şi gândul ăsta poate să-ţi răsară în minte abia la final când te atinge un semn de întrebare. Drept e că nici atunci, stând pe gânduri, nu poţi clarifica chiar totul.

O renumită scriitoare britanică de romane poliţiste ajunge în punctul de menopauză al carierei şi îşi pierde orice fir de inspiraţie. Editorul ei vine ca un duh cu soluţia salvatoare, trimiţând scribul nedumerit la căsuţa lui de vacanţă din Franţa. Bineînţeles, acesta subliniază faptul că acolo nu doar că îşi va găsi inspiraţia, dar are la dispoziţie şi o piscină. Un loc frumos, diferit şi zero companie te poate umple de idei. Liniştea şi pofta de scris apărută uşor i se sting după ce apare năvalnică, la casa tatălui ei, de nicăieri, blondina Julie, ce-i va deveni pe parcurs fascinantă scriitoarei londoneze, căreia i-a fost ca un ghimpe iniţial.

De la subtile delectări de pe terasa casei cu trupul tinerei ce pluteşte lasciv la marginea piscinei şi până la o relaţie de complicitate între cele două nu mai e mult. Şi să nu pară în zadar aptitudinea ei de criminalist, avem şi-o crimă la mijloc şi mister. Şi dâra de imaginaţie a scriitoarei, ce se înfinge pe parcurs în poveste. Sau alte interpretări, după caz, căci Francois Ozone şi-a făcut puţin de cap. Oricum, Charlotte Rampling e eleganţa în persoană în filmul ăsta.

Ce-i cu piscina? De-acolo ies şi-acolo se scaldă iluziile ţâşnite din frustrări şi te şi miri ce alte gânduri.

Când îţi pierzi zilele disecând diverse sensuri, o dai în pesimisme bizare din motive pe care nici tu nu le mai înţelegi, te uiţi în jur şi îţi vine să ştergi totul într-o clipă, eşti veşnic nemulţumit, dar nici nu îţi dai seama ce te-ar face mulţumit, te perinzi prin milioanele de semnificaţii şi filosofii haotice ce joacă tenis cu mintea ta şi tot aştepţi să ţi se întâmple ceva pentru că “există momente când toate din capul tău te ţin departe de tine”, navigând în neştire, te loveşte frumos un lucru atât de mărunt care-ţi pasează neexplicate endorfine. Din senin şi cu drag.

Cum ar fi melodia asta, care poate fi cea mai bună reprezentare a unei salate de stări, începând pe un ton pe care te aştepţi parcă să şi continue şi te surpinde apoi deschizând alte porţi muzicale. Cam ca un boom ce-apare într-o trăire anostă şi serveşte cu ea un shot de viaţă.

Am primit şi eu leapşa cu filmele din alfabet, de la Marian. Adică se iau pe rând literele din alfabet şi se trece în dreptul lor filmul preferat care începe cu litera respectivă.  Să purcedem, aşadar:

A – Alphaville

B – Breaking the Waves

C – The Conversation

Citeşte mai departe…

I’m hoping for myself to escape the insanity!

Sunt unele melodii care te urmăresc toată viaţa. Unele pe care poate nici nu mai ştii când şi cum le-ai descoperit. Posibil să fi dat de ele din întâmplare, să le fi ignorat o vreme, iar când te aşteptai mai puţin, shuffle-ul să-ţi dezvăluie muzici rupte din străile tale. Melodii cu care ajungi să te întovărăşeşti, dar de care uiţi apoi, că sunt atâtea şi parcă ai vrea să le poţi trece pe toate (alea ce-ţi plac), măcar o dată printre urechi. Nu sunt puţine dăţile când redescopăr zeci de senzaţii vechi, apuse, dar dragi la momentul respectiv, ascultând câte o melodie răsărită iar prin shuffle. Astăzi m-am (ne)liniştit căutând prin trecut, alături de Elsiane:

Here I begin to fail the steps of a battle without sense
I’ve nearly began to understand as I grown my way
There is no light out of all the places
There is no sign of our help
There is no time and a chance of relations
What if I choose to live? Living in a dangerous womb
Its like falling every moment every stage
Living in my own little world
Outcoming every sequence of this dream
How did this begin and turned in such inhumanity?
I’m hoping for myself to escape the insanity, I’m open
What if I choose to live and what if I killed you, Inhumanity
There is no light out of all the places
There is no sign of our help
There is no time and a chance of relations What if I choose you
How did this begin and turned in such inhumanity?
I’m hoping for myself to escape the insanity, I’m open
What if I choose to live and what if I killed you Inhumanity