1. Un chien andalou (1929)

Am un chef nebun de filme vechi. Și am văzut câteva, destul de multe. Poate pe parcurs am să recomand din ele. Pentru început, nu pot să trec cu vederea pelicula unde geniul întâlnește suprarealismul. Buñuel și Dali au făcut treabă bună împreună, apoi, sub influența pictorului, Buñuel a scos filme grămadă, numai bune de văzut, asta dacă îți pasă cât de puțin de cultura ta cinematografică. Așa că vă invit să urmăriți primul proiect, iar pentru cei care vor lucrurile mai ușurele, recomand filmul Little Ashes, o poveste despre cei doi și nu numai.

2. Inima

Nichita Stănescu

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

3. Francois-Xavier Marciat

4. When I come home, you won’t be there any more

Mi-a pus Richie o leapșă în cârcă. Una ce vine din plaiuri bănățene. Despre vicii. Acuma, că tot se spune că orice lucrare pe o anumită temă care începe cu definiția cuvântului cheie, n-are șanse de reușită, n-am să încep așa, însă recunosc că primul lucru venit în minte, încă de când am văzut cum zboară leapșa asta pe bloguri, a fost să caut în Dex cuvântul, nu că mi-ar fi necunoscut, dar să-mi împrospătez memoria.

Pornirea asta înspre rău, a fost încadrată de majoritatea în deliciile de zi cu zi: cafea, țigări, alcool etc. Lucruri din care gustăm cu toții mai mult sau mai puțin. Eu am să-mi las dezvelite, însă, niște vicii ale spiritului, lucruri obsedante care nu duc la foarte mult bine.

Paranoia is my middle name. Mă confrunt cu paranoia în stadiul cronic încă dinainte de a-i cunoaște toate sensurile. De ce o port încă alături, chiar de-i știu durerile, înțepăturile și dezavantajele aduse? Pentru că de foarte multe ori m-a ferit de belele și de cele mai multe ori s-a dovedit a fi instinct și nu paranoia. Dar am făcut din asta o obsesie. Pe lângă folosirea ei pe post de carapace. De aici și celelalte, să le zicem vicii: interpretări și meta-interpretări, metafore nedeslușite decât de mine și uneori neînțelese nici de mine, nevoia turbată de explicații pentru orice mărunțiș, chiar și în cazurile în care lucrurile ar trebui să curgă de la sine. Dubii, indoieli, dreptate numai pe o parte, știu eu cum e mai bine și hop: dureri. Asta e o pornire care-mi face rău. Se cheamă paranoia și într-o zi am să scriu o carte cu soundtrack despre subiect.

Am fost luna trecută la Timișoara și m-a cazat o prietenă. Una deloc pisicoasă, însă teribil îndrăgostită de motanul ei, Lipton.

Lipton e un motan negru strălucitor, are câteva luni și e agitat cât cuprinde. Mie nu-mi plac pisicile, una singură mi-e dragă, pe numele-i Dovlecel și botezat “Toate cele” într-o stare de nestare. De Dovlecel îmi place pentru că e un fel de mâță-câine, foarte prietenoasă, multicoloră și tot mai grăsună. Și pentru că stă undeva unde nu se doarme, ceea ce mi se pare suficient de decent.

Să revenim la Lipton. De când m-a văzut, s-a comportat exact ca o femeie pe care n-o vrei  și încerci să n-o vezi nici măcar cu coada ochiului. L-am ignorat cu toate forțele, deși dacă-i produceam o tură de tors scăpam fără sechele, dar nici nu mai scriam postarea asta. Observând că nici prin cele mai ascunse gânduri nu-mi trece să îi acord atenția tânjită, mi-a dat târcoale într-una. Din partea mea, ignore în continuare. Și nici nu îndrăzneam să-mi cațăr privirea în ochii-i struguri ca ai stăpânei.

O vreme am și uitat de el, ca de o femeie nebună ce mai ia o pauză. Și, în relaxarea totală, îmi înfige o, să-i spunem, gheruță în degetul mic de la piciorul drept. “Ai șosete nu-mai-știu-ce culoare și le vede nu-știu cum”, zice cea care îndrăznește să doarmă cu motanul în pat. Ok! Trec liniștită peste, Lipton nu. Din contră, nu știu cum reușește și mi se agață cu avânt de ceafă. Stop cardiac milimetric! Apoi târcoale și iar târcoale. “Dă-i una!”, îmi zice stăpâna mâței cu milă-n glas. Zis și făcut, numai că eram atentă la monitor și i-am mutat o palmă peste bot. N-am dat tare, dar m-a durut și pe mine.

Ca o femeie nebăgată-n seamă, Lipton se întoarce, mă mângâie ușor cu coada și mi se cațără pe picioare, de data asta cu ghearele incredibil de lungi și ascuțite. Apuc mâța, de data asta, de unde trebuie, de unde îl ducea mama lui când era mic, și o pasez în alunecare pe gresie.

Ăsta a fost Lipton pe timp de zi, motanul care doarme lângă sau pe calorifer în bucătărie, lângă ușa de la intrare când e singur acasă și face ravagii când toți dorm. Ei bine, pe timp de noapte, Lipton nu mai doarme la picioarele stăpânei sau în spatele laptop-ului la căldură, ca de obicei. Nu, de data asta Lipton simte un intrus în pat. Intrus care în miez de noapte, alunecând prin vise ca pe niște șine, se trezește buimac cu toată mâța pe cap care nu făcea altceva decât să-l spele. Adică pe mine. Sar din pat, sare și mâța. Înjur în șoaptă și-apoi în gând, apoi mă scufund sub pătură. Cu greu, mă liniștesc și eventual adorm. Dar nu trec cinci minute și direct de noptieră ca de pe o trambulină ce tremură, Lipton cel voinic îmi sare în cap. Nu doar o dată. Adoarme apoi, destul de târziu, undeva pe la picioare.

Mai are rost să spun că m-am trezit tremurând, cu extra-sechele și că nu mai vreau să dorm niciodată cu ceva felină-n pat? Fotografiile cu Lipton sunt făcute de Doina (farasfere.wordpress.com), căci eu, deși cu aparatul după mine, am ignorat puternic pisoiul turbat.

Tot din partea Doinei:

Nu e prima dată când îmi dezactivez contul de Facebook. O fac din stres, agitație, prea mult sharing, prea multe like-uri, prea multe invitații peste tot, prea multe poze ale altora din vacanțe, joculețe, aplicații, întrebări etc.

Acum am dezactivat contul fără să stau pe gânduri, pentru că voiam să aflu la ce mă ajută. Numai când simți lipsa a ceva îți dai seama că ți-a fost bine când a fost aproape. Așa că, după nici o zi de stat fără Facebook, mai exact o noapte, pe care oricum am dormit-o, mi-am dat seama acum, când am făcut ochi, de următoarele:

• Facebook se află în top 10, dacă nu 5 când vine vorba de surse de trafic pentru blogul meu;
• Nu mai pot da like articolelor de pe alte bloguri care chiar îmi plac. E drept că dau rar, dar uneori, chiar dacă butonul ăsta pare așa, o bătaie pe umăr, simți că merită un click;
• Nu mai știu cine dă like articolelor mele de pe blog. 5 people like this nu sună tocmai bine, când cu contul activ, mai ales acum, le apărea direct pe wall că au aruncat un like pe ozeneu.com.

Nu mai înșir clișee că mă ajută să: descopăr muzici, colegi de liceu, generală, grădiniță, creșă, placentă etc. O concluzie aici ar fi că am nevoie de facebook pentru blog și bloguri. Știam oricum că fără blog nu pot, însă nu voiam să ajungă să se lipească de atâtea unelte. Oricum, încă nu-s sigură că doar asta face Facebook pentru mine, așa că am să mai stau o vreme departe și voi reveni cu constatări. Pe voi cu ce vă ajută FațadeCarte?

Later edit: Odată ce ai început să folosești și să înțelegi Facebook-ul altfel decât pe o rețea unde îți împrăștii poze, cauți vechi cunoștințe, te joci și afli ziua în care vei muri, înseamnă că nu prea mai ai scăpare. Sharing is caring și promovare! Pentru asta am eu Facebook. Și chiar dacă intru rar, iar unele link-uri merg automat de pe blog sau youtube, mai arunc un ochi, uneori chiar doi, peste ce postează ceilalți. Și descopăr chestii faine. Și mi-e dor parcă să văd ce-și mai iscălesc prietenii virtuali pe pereți. Și să-mi împart cu ei descoperirile.

Mi-am rezervat ultima zi din luna asta scurtă pentru a-i face un rezumat. Pot spune, acum, atât de aproape de luna mea, martie, că februarie, pe cât de scurtă, pe atât de concentrată, mi-a fost luna pe care aș vrea s-o prelungesc peste tot 2011-le. A fost luna aia egoistă din an. Luna în care uiți de ceilalți, nu de toți, nu selectiv, ci în funcție de locurile prin care calci cu drag.

Este luna când vrei să dispari, luna când eu am făcut ce mi-am propus la început de an:

dacă-mi vine să dispar o vreme, prietene, o să te găsesc în același loc la întoarcere? dacă mi s-ar urî puțin de toate, ai sta liniștit, fără să încerci să înțelegi prea multe, fără să diseci gesturi grăbite și m-ai aștepta cu o îmbrățișare?

Asta mi-a fost dispariția, nu știu dacă am apărut încă, iar despre îmbrățișările neprimite am să vorbesc într-o altă postare.

În februarie simți alte stări, dormi cu un motan în pat, te ascunzi de zăpezi nesfârșite, te plimbi dintr-un local în altul, admiri pereți, picturi, vezi piese de teatru diferite și sorbi diverse licori. E luna când ratezi un concert sau un botez și asta doar pentru că nu te poți despărți de un loc, iar asta pentru că atunci când îl părăsești, vrei lacrimi de dor, nu umplute cu regrete.

Februarie e și luna descoperirilor. Cum ar fi să descoperi, la final de sesiune, indiferent de rezultate, că asta nu e școala pe care o căutai, că ăsta poate nu e orașul în care vrei să rămâi, dar nici nu ai altceva în minte. E luna în care îți iei o scurtă vacanță, iar dacă în timpul acesta reușești să te îndrăgostești de oameni și de alte locuri, te întorci apoi acolo, chiar dacă responsabilitățile din urbea someșană îți sar în cap. E luna în care uiți și te arunci în brațe noi care te primesc cu drag. Și de unde n-ai mai vrea să pleci. Dar un tren blestemat, unul întârziat, te forțează să-ți cobori picioarele nu numai în gară, dar și pe pământ.

E luna la ale cărei fine, reușești să dezamăgești câțiva oameni. E riscul egoismului de care nu știai să te bucuri până acum. Și din care guști cum crezi. Luna în care îți lași conștiința undeva uitată vine acum să îți dea o palmă. Dar nu îți dă, te lasă să visezi și să faci totul posibil ca până la urmă să fie bine.

sursa foto