mi-a spus cândva un prof drag, ce mă cunoștea mai mult din condei, că-s ca o ceapă. am râs. adică fac oamenii să plângă? sunt bună cu slănină și caș? put? nu! am multe straturi, dar, zicea el: deși e greu să ajungi la substanță, merită efortul, ai să te miri de ce vei descoperi!

Această postare vine ca o avertizare, deloc amenințătoare, desigur, în urma ultimelor mele crunte constatări. Poate n-ar trebui să mă destăinui în felul ăsta, dar uneori mai ajungi și la miezul cepei și, înainte să se strice și să o arunci, ar trebui să te oprești și să guști. Că a fost cale lungă și grea până aici, ai avut multe straturi de decojit și foarte multe pățănii de îndurat. Și poate chiar și lacrimi, chiar dacă ți le-ai abținut forțat, cum ar face un bucătar serios. Dar aici nu e vorba de cum se taie ceapa. Și nu de orice ceapă discutăm. E vorba de fata aia amintită și de Cărtărescu, cea pe care o găsești în stația de tramvai.

Bucățile alea de versuri s-au lipit de mine de prima dată de când am descoperit prin laptop că am și altceva decât proză de acest autor, iar poezia Femei mi-a sărit automat în ochi. Și, da, m-am regăsit mai bine decât în orice roman clasic cu doamne ale căror sentimente erau prea încâlcite și mereu neîmpărtășite. În câteva cuvinte, mai ceva ca-n horoscop, mi s-au explicat cam multe dureri.

Povestea stă în felul următor. Există fete bune, fete rele, fete pe care le vrei și fete de care trebuie să te ferești. Cine iese mai șifonat din povestea asta? Cu siguranță nu cel care își dă seama cu ce are de a face și dispare la timp. Mă aflu, și o zic, nu cu resemnare, ba chiar cu tristețe, în ultima categorie. Nu sunt violentă, nu fac rele, nu am crize și nici nu-s de speriat.

De ce totuși, ar trebui să te ferești de mine? Pentru că dacă reușesc să-ți intru la inimă, de cele mai multe ori o fac surprinzător de repede și stau acolo exact până la ultimul strat de ceapă când îți dai seama că fata asta e minunată ca prietenă, tovarăș de ieșiri, plimbări, dar nu sub clar de lună, iar de plouă, musai cu umbrelă separată. Nu-i fata căreia să-i cari bagajul sau s-o aștepți la gară. Că se descurcă și nu s-ar pisicii pentru atâta lucru. Iar de se întâmplă să se vaite, și poate să nu fie rar deloc, înseamnă nu-s tocmai minore problemele ce o pasc.

Fereşte-te să cazi din tine. E înălţimea de la care cel ce alunecă, iubito, aproape întotdeauna moare. Eu prefer să spun: ferește-te să cazi în tine, da.. eu, cea care meta-analizează, cea care a căzut de atâtea ori, dar nu e oare dragostea înălțimea pe care o cazi? … asta gângurea altcineva.

Ea e fata aia care nu se simțea în largul ei printre fete în liceu și, deși sărea în ochi multor suspicioși, chiar dacă nu bătea mingea, ci îi privea și râdea cu ei de pe margine, era mai mereu în preajma băieților. Și-a cules de aici o grămadă de buni viitori prieteni. Nu și foști, chiar de, uneori au fost momente când ei au văzut-o altfel, dar, fără s-o numesc înțelepciune, au știut să stea departe și să o păstreze doar așa, cum ar vrea oricine, ca pe o simplă și, de ce nu, foarte apropiată prietenă.

Femeile splendide şi femeile urîte sînt O.K. Fereşte-te-n schimb de fata obişnuitã, care, în blugi şi tricou stã, nici urîtă şi nici frumoasã în staţia de tramvai. Ea-i ca şi tine şi te aşteaptã.

Nu glumesc când îți spun să te ferești de fata asta. Pe lângă faptul că sunt mari șanse să o rănești când pleci luminat de calitățile ei pe care nu le aștepți de la o iubită, mai rămâi și tu, de ai ceva fărâmă de bun simț, cu un ușor iz de regret și ceva supărări ce nu trec tocmai ușor.

Fata asta știe să te asculte și te uimește cât îți pare de dragă după primele întâlniri. Nu prea știe ea să-și exprime sentimentele la început, dar le adună fără a-și da seama. Chiar de aceea rămâne cu o căruță de gânduri bune și fără oameni cărora să le împartă după ce dispar.

De regulă, oricât de diferiți ar părea, masculii vor lângă ei femei pe care să le protejeze, să le îndrume, să le învețe, să le ajute, dar și femei puternice, care să le stârnească… diverse. Nu le plac cele cu care pot purta varii discuții și care nu poartă tocurile suficient de lungi. De tricouri și blugi s-au săturat cu toții, dacă tot ești mai vorbăreață și poate puțin spirituală, măcar să fii sexy. Dacă nu ești chiar sexy, să pari nițel neajutorată. Dacă ești și frumușică și pisică, sa vorbești mai puțin.

Așa că, dacă poți să ai o vreme o fată de genul prin preajmă, să renunți la pisicisme, să accepți ce ai lângă tine și să te bucuri, foarte bine. Dar cred că-i greu. Nici mie nu cred că mi-ar prinde bine prea mult timp pe lângă o persoană atotștiutoare, cu gânduri prea bine definite și idealuri de țintit. Mi-ar fi, poate, dor de unele intrigi pe care numai jocurile dintre sexele astea strălucitoare le oferă. Că o gagică ce pleacă la 12 dintr-un birt și pe care nu reușești s-o agăți prin farmecul instant și ale tale cunoștințe despre sfârșitul lumii, nu-i prea ușor de suportat. Dar, totuși, te provoc, te crezi în stare? E vorba doar de fata cu care poți să ieși la o cafea, în fața căreia să-ți întinzi pe tavă sufletul și să încerci să o adori strat cu strat, ca pe o ceapă.

N-ar trebui să mă întreb cum de am ajuns să scriu aproape zilnic pe blog când de două ori pe săptămână sunt pe tren. Iar de aici până la o postare, e foarte puțin. Pentru că de prea multă liniște nu m-am bucurat niciodată. Iar drumul e mereu prea lung ca să nu-mi dau seama ce se întâmplă în jurul meu.

De data asta, totul a început calm, poate prea calm pentru o călătorie de șapte ore. Mi-am găsit locul, am parcat liniștită, mi-am pornit muzicile în căști și am privit apusul cum se îndepărta căpătând cele mai senine culori.

Apoi l-am ochit. Am știut din prima clipă, de când se chinuia voios să deschidă ușa vagonului că el e… un potențial stalker pe șine. S-a așezat suficient de aproape de mine, și-a scos telefonul alb din husa roșie și a început să butoneze. După ce i-am ascultat inevitabil de două ori toate soneriile cu găini, rațe și alte zburătoare, printre care și Rihanna, am crezut că se liniștește. În același timp, un nene serios ce stătea pe lângă noi, a început să-și caute un alt loc. Eu l-am ignorat pe gălăgios, am săltat volumul din căști și am mai gustat puțin din apusul care se stingea. Între timp, îmi coceam în minte această postare. Că nu puteam evita un nene puțin retard (vorbea greu, se înțelegea și mai greu), care, după ce un vânzător surdo-mut și-a făcut treaba prin vagon, urma să mă cadorisească cu un pix. (Aww!)

Am început să citesc, cum timpul se scurgea prea greu. Apoi am auzit niște sunete care-mi aminteau de aparatul meu foto peste care s-a pus foarte gros, praful. Mă uit cu vârful cozii ochiului, cât mai discret posibil, îi observ telefonul îndreptat spre mine, susținut de niște brațe deloc stabile și înaintate de un rânjet dizgrațios. Îmi bag la propriu nasul în carte și încerc să fac ceva zeamă de litere cât mai coerentă, apoi îmi ridic brusc cea mai de alungat privire de care sunt capabilă. Se liniștește, începe să fixeze puncte în altă parte.

Îmi scot laptop-ul, e doar un alt pas în a-mi face timpul mai săltăreț pe tren. Scriu o postare, evident nu cea de față. Între timp, mă întreabă dacă am baterie, dacă nu mi-e greu pe picioare și-mi zice bucuros că tocmai a aflat că-l așteaptă niște prieteni la Deva. Eu și mai bucuroasă, că mai era jumătate de oră până în oraș. Îmi sună telefonul și scap o vreme, dar după ce termin de vorbit mă confrunt cu privirea lui intrigată și cu vocea scârțâindă ce-mi spune: era prietenul? Ca să aflu apoi că omul era burlac. După care, mă roagă să-i trimit niște melodii pe telefon. Zis și făcut, îi trimit niște Metallica și Lake of Tears, dar asta nu pentru că a zis că vrea niște melodii mai ciudate, dar părea că ar asculta așa ceva în momentele lui bune. După care mă împloră să-mi trimită și el ceva și, selectez din lista lui, ceva cu ciripeli, ca să scap ușor.

Tot la capitolul telefoane, îmi arată încântat imaginea lui de fundal cu doi tineri sărutându-se și îmi spune că are foarte multe imagini în telefon. Mi-l pasează, îmi zice cum să fac, și uite-așa-mi începe delectarea. Femei semi dezbrăcate, câte o Maica Domnului, un Iisus, nepoțica tipului și Lady Gaga. Un adevărat cont de tumblr mergător. Le-am răsfoit, am zâmbit din ce în ce mai crispat și i-am dat telefonul, după care trenul s-a oprit, ajunsesem în Deva, iar nenea a dispărut, dar n-a uitat să-mi zică să-l sun și mi-a urlat numărul lui din mers, vrând apoi să mi-l spună și pe cel de orange.

Da, a urmat apoi Simeria cu o gură zdravănă de aer și m-am mutat într-un compartiment liniștit unde am reușit să-mi întind oasele și să mă uit la pleoape vreo trei ore.

Și dacă tot nu mă pot abține să vorbesc de trenuri, mai ales că sigur te întrebi ce e cu trenul ăla din header-ul meu, stai să-ți explic!

Citeşte mai departe…

Îmi cam stă în obicei să scriu pe blog despre uameni și oameni, mai ales atunci când nu scriu despre marțieni, muzici, filme și altele din categoria spectacolului. Dar parcă tot aici i-aș încadra și pe cei mai entuziasmați dintre ei care îți dau coate înainte, dar te împing în direcția opusă când nici nu te aștepți. Sunt cei pe care îi abordezi cu drag și încântare, uneori, poate doar ca să îi faci altuia un bine, dar ei te tratează respingător și sec, ca să vezi apoi că răspunsul ar fi fost cu totul altfel.

Aliniați-vă, oameni buni, atât timp cât nu sunteți toți gemeni. Că lor le înțeleg dualitatea, una de cele mai multe ori murdară. Nu le-o accept și mă feresc de ea cât pot. Dar când văd tot mai multe fețe la atâtea specimene, am impresia că oamenii cară după ei câte o oglindă strâmbă. Oamenii ăia interesanți care aievea te așteaptă cu brațele încrucișate (mai nou la spate) ascund lăzi cu neserioase gânduri. Zici una și faci alta? Bun! Ești prea comod? Se înțelege, doar cu lenea în venă m-am născut și eu. Dar nu-mi place să apari după ce o dai la întoarsa fără chef ori să duci în spinare bagajul nesfârșit de paranoia.

Că ar fi așa numiții prieteni cu care abia așteptai să te întâlnești ori vechi cunoștințe de care pur și simplu ți-e dor, nu mai contează. Cert e că vor apărea numai când au ei nevoie. Nu de ajutor. Ci de o ieșire, o bere, o poveste sau de câteva ore în preajma unui om până nu demult destul de drag. Carapacea dispare, coconul se deschide, iar antenele se activează. Baftă la regăsiri, eu am să fiu o vreme tot aici, încă!

sursa foto

În urmă cu aproape o săptămână am dat, mai mult la întâmplare, click pe unul din statusurile de pe mess. Scria repeat. Previzibil, că așa mi-a ajuns și mie în playlist. I-am descoperit astfel pe cei de la Musem of Bellas Artes. Am căutat și răscăutat alte muzici de-ale lor. Am găsit vreo cinci, maxim, printre care și de un cover cu care au îndrăznit să se lanseze. Și care, de altfel, a prins foarte bine la public.

Oamenii ăștia vin din Suedia și abia în urmă cu trei zile am aflat că urmează să aibă concert la Cluj-Napoca. Am rămas mută, am răsfoit interneții și am aflat că o să cânte și în București, apoi poposesc în Ardeal, fix în urbea în care mă aflam. Toate bune și mult mai bune după ce mi-am asigurat intrarea liberă câștigând un concurs pe partytude.ro, care ofereau niște invitații. Am descoperit astfel trio-ul indie electro-pop suedez și la câteva zile i-am și ascultat. De-ar fi așa de simplu cu toate trupele minunate de care urmează să dau fără să-mi dau seama!

Am ajuns și la concert. De data asta, ca de multe alte dăți, singură. Până să înceapă să cânte suedezii ăștia magnifici, mi-au ținut compania ceva muzici indie rupte parcă din al meu playlist. A fost bine, dansant, singura dată când m-am simțit în stare de petrecut mai bine de câteva ore în clubul respectiv. A început apoi concertul, nu s-au lăsat foarte mult așteptați, cum am aflat apoi că s-a întâmplat la București, dar ceva probleme de sunet tot au avut.

Prima piesă, care stătea agățată sub acel status amintit anterior, a fost cântată de două ori, tocmai din cauza acestor probleme tehnice. În cazul ăsta am reușit și eu să sun persoana de la care am aflat cu încântare de oamenii ăștia. Doar sunt obsedată de sunat oameni faini de la concerte, iar în acest caz chiar se merita.

După un timp, de la prea multă înghesuială și coate în spinare, mi-am mutat cuibul, mai la distanță, unde muzica se auzea cam ca în căștile mele silențioase sprijinite de patul de la cămin. Dar a fost bine. Nu-mi amintesc însă, cum de s-a ajuns atât de repede la bis. Bine am găsit eu pe interneți cinci melodii, oamenii le-au cântat pe toate, ne-au încântat puțin, destul de concentrat, totuși, apoi s-au retras și au început drujbele. Apoi m-am retras și eu ca măgarul în ceață, nu înainte de a mă rătăci puțin prin zonă.

sursa foto și mai multe

Era să explodez. Mai mult de curiozitate și mult mai puțin de ciudă. Bineînțeles, azi am luat iar trenul. De data asta, ca și ultima dată, tot spre Timișoara. Doar că acum am încercat o rută mai rapidă, pe drumul de Oradea.

Toate bune și frumoase, plin de adolescenți pe tren, fără vânzători iscusiți sau babe cu farmece cărora le put picioarele. Legat de picioare, locurile sunt ciudat plasate în rapid, am stat mai comprimată ca un arc de pix. Dar am stat, n-aveam încotro, plus că m-am bucurat de un drum mai scurt ca de-obicei pe ruta asta. În fiecare stație, liceenii se aruncau spre uși la fumat, dar se întorceau repede cu coada între picioare și țigara în pachet sau pe lângă șine, fiind respinși de trâmbițele gărilor.

Tanti de lângă mine murea de frig, tipu dubios din fața mea, cu trening adidas și papuci aurii, mă privea dubios când îmi simțea privirea periferică mai slabă. Eu citeam fericită din Flipped și-mi ascultam muzicile de drum, de data asta deloc emo.

Prin ceva stație, la un moment dat, să zicem că în Salonta, dar nu mai știu exact, trenul a staționat preț de câteva fumuri. Înainte să o ia la goană, omul din fața mea o ia rapid spre ieșire. Și nu-l mai văd. Normal, își lasă geamantanul uriaș în tren. Ochii mei au luat instant culoarea firelor ălora din care nu știi pe care să-l tai primul și am uitat automat să-i fac ochi mieroși gagiului de la câțiva metri distanță.

Am încercat să mă împac cu gândul că o fi geanta femeii de lângă mine, dar prea avea dimensiuni deloc reduse. Mă panichez, dau pe twitter, mă uit în stânga-dreapta, puștanii vorbeau despre bac și jucau cărți, restul erau ca într-un internet cafe cu laptop-urile pe genunchi. Mie nici de muzică nu-mi ardea și îmi suna și 9 crimes în căști. După ce am tăiat zeci de fire albastre, albe, roșii cu privirea ori prin minte, apare tipul. Calm. Ca pasărea lui Phoenix cu sandale aurii. La baie mi-am dat seama că nu a fost, acolo era coadă formată de cu totul alte păsări. Habar nu am pe unde s-a ascuns, dar am avut cea mai de ușurare răsuflare internă ever. Deh, de parcă n-aș fi știut că treptat, paranoia îmi devine nume de familie.

sursa foto

1. Walk Hard – The Dewey Cox Story (2007)

O parodie excelentă bazată pe mizeria mai mult sau mai puțin încărcată de haz și expresivitate din unele vieți de rockstar (Ray Charles, Beatles, Johnny Cash, Morrison). O pseudo-biografie interesantă ce te face să rânjești și să vredonezi câteva versuri. Și să vrei o clipă de high. Numai bun pentru zilele mahmure de weekend. De văzut cu apa lângă pat.

2. Primăvara

de Nichita Stănescu

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n căldărim o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii…

februarie 1955

3. Primăvară timpurie

*din colecția mea de fotografii portugheze.

4. Watch the glow

* descoperită de câteva zile, iar în noaptea asta o aud și live!

Situată în cel mai vizibil și central loc cu putință, dar deloc la vedere, că multe au fost dățile când căutam locul și trecusem deja de el, reușește să fie locul unde m-am simțit cel mai bine în Cluj. Am fost cu ani în urmă aici și m-am minunat de lumini, oameni și varietatea de ceaiuri. Am fost în prima zi de Cluj ca student și am rămas mască să-mi aud feblețea argentiniană în boxe.

Merg de multe ori cu drag pentru un ceai picant. Și după fiecare examen am savurat cea mai bună cafea, cea cu marțipan. Sunt mulți oameni îndrăgostiți de ceainăria asta. Cine n-o are la inimă sigur e deranjat de faptul că nu servesc bere. Dacă reușești să te scufunzi în fumul gros ce vine valuri și să te bucuri de conexiunea la internet (care e decentă), aici e un loc numai bun. Flori la fereastră, fado și muzică cât se poate de liniștită și surprinzătoare în surdină, lumini simparice și tablouri ce-ți umblă prin gânduri.

Îmi place în Flowers. Mai ales atunci când am nevoie de momente cu mine, îmi fac curaj să ies din casă, mă așez la prima masă pe care o găsesc liberă și-mi ascund undeva gândurile ca să mă pot uita la oameni. Să îi admir, să le urmăresc gesturile și trăsăturile. Iar în același timp eu să dispar din raza lor, să mă dizolv. Numai în Flowers am senzația asta și e incredibil ce bine merge unsă cu marțipan.

Cunosc un cuplu foarte fain, aș spune că cel mai fain, dar oamenii îmi citesc blogul și poate și-o iau în cap. Sunt iubitori de natură și toate cele, însă nu vreau să mă lungesc acum cu descrieri, că ei ar cam merita fiecare o postare în parte. Poate altădată. Oricum, pot spune că am asistat la multe priviri ori discuții ascuțite sau pișcate aruncate de unul altuia, dar de departe cea mai simpatică fază a fost următoarea.

Nevasta își petrece weekend-ul acasă cu o prietenă, se uită la filme, se hăhăie la Robotzi și mai ales la Simon’s Cat, gătește o spaghetă și bea un vin. În timpul ăsta, soțul se cațără pe munți cu încă vreo 10 oameni, descoperă zăpezi topite și se oprește la o pălincă de întoarcere. Întâlnirea are loc în birtul vestit al planetei, la Ana. Soțul îi întinde nevestei un ghiocel și două brândușe (parcă).

Ea: Nu le vreau, ți-am zis să nu-mi vii cu de-astea acasă!

El: Dar nu le-am rupt euuu, le-am găsit rupte, ce puteam să fac? Ia-le acum!

Ea: Of, ți-am zis că nu-mi place!

Mno, mai rar femeie care să nu se bucure când primește flori, ori de unde ar fi ele culese sau cumpărate. Și care lăcrimează când vede reportaje despre adăposturile de urși din zona Bv. Și nu numai, că are cârcă de calități gingașe-n spate.

Nu în general, ci în ceea ce ne place să numim relații. Nu în orice relație, deși multe aspecte s-ar putea răsfrânge, ci în cele amoroase. Nu răspunsuri vreau să dau prin postarea asta, ci să lansez întrebări. Retorice în cele mai multe cazuri.

Discutam ieri cu o prietenă despre acest subiect și ne-am dat seama că nicicum nu e bine. Dacă totul e lună și strălucește, intervin dubii: persoana asta chiar nu are niciun defect sau nu le mai văd orbit de iubire? Chiar nu pot să-i reproșez nimic și parcă simt în același timp că nu mai merge.

De intrigă, cu toții avem nevoie, dar și aici sunt niște praguri peste care n-ar trebui să se treacă. Unii funcționează mai departe prin mici certuri, dar uneori îi sperie pe cei din jur. Dar dacă asta pune focul în pasiune, foarte bine. Alții n-au ochi decât pentru persoana iubită, le aprobă totul și nu le-ar reproșa absolut nimic chiar dacă, să fim serioși, fiecare are o limită și izbucnește din când în când. Mulți își mențin relațiile prin tăcere, chiar dacă se adună pe parcurs mici dureri. Când explodează, e grav. Nu ne prea place să ni se amintească relele din trecut. Sunt de părere că atunci când te deranjează ceva, semnalezi la momentul respectiv, asta dacă nu ești în stare să treci împăcat peste. Parcă niște nervi la timpul lor, calmează altfel apele de mai târziu. Cu inima și relația curate, n-ai cum să treci.

De comunicare e nevoie. Și de lămuriri. Că multe se spun și mult mai multe se interpretează. Pe dos, mai de fiecare dată. Bine, nu poți să oprești omul la fiecare glas, să-l întrebi ce-a vrut de fapt să zică, ori să-i explici tu cum stă treaba. Și nici să i te arunci printre gânduri, s-ar putea să ieși prea lovit și mai ales, nedumerit. Oricine urăște întrebarea: La ce te gândești? Unii răspund cu drag și repede, dar sunt povești învăluite. Chiar dacă ți se spune ce ai vrea să auzi, nu înseamnă că vine de undeva din zona toracelui.

Pe lângă comunicare, care-ar trebui să nu fie murdară ci mai degrabă sinceră, clară și la obiect, mai e nevoie și de cunoaștere și răbdare. Dar mai ales de jocuri. Unii se aprind mai puternic când persoana dragă îi tratează cu indiferență. Aici ori intervin gânduri negre, ori dorințe de recuceriri. Alții sunt obișnuiți cu afecțiunea peste limită, dar de multe ori gândul că va fi oricum, mereu lângă mine, dispare înainte de a-l țese. Să dai ceea ce vrei să primești sau măcar ceea ce primești mi se pare o soluție ideală. Parcă mereu cineva va iubi mai mult și va gândi mai puțin.

Ce e mai bine: să ai aproape un om cu care ai multe lucruri în comun sau unul cu care te completezi? Că parcă nici să descoperi că de la AC DC omul a început să asculte Guță de dragul tău, nu sună prea bine. Consider că cei care tac, se pliază după personalitatea iubiților fără să le fi trecut vreodată prin gând că-și vor modela astfel gusturile, sunt cam de evitat. E drăguț să împarți lucruri comune și mai greu să descoperi pe cineva tocmai pentru că vă plac atât de multe lucruri similare amândurora, încât ai crede că nu mai e nevoie să săruți alți broscoi.

Cum să facem să fie bine? Și să dureze sau să ne alegem cu ceva dintr-un astfel de joc? Cred că e o artă și să știi să accepți, dar să te și impui cu bun simț. Eronat e să te bați cu pumnul în piept că ăsta ești tu, atâta timp cât nu ești în stare să-l iei pe cel de lângă tine așa cum e.

sursa foto

Oamenii vin și pleacă, iar prietenii pot fi oameni și uameni. Am mai spus undeva că uamenii nu sunt cei cu capul spart, mai degrabă unii cu mintea-n dungă sau cei mai aprigi dezamăgitori.

Prea mulți prieteni n-am avut niciodată și, fiind o fată mai altfel, cei mai mulți au fost și sunt de sex opus. Că altfel stai la o vorbă cu ei, altfel te tratează și eviți răutățile prea des întâlnite în grupurile de feline. Că ajungi și pe ei să-i înțelegi prea bine, iar apoi începi să gândești ca ei și aproape că te crucești de ce vezi, e partea a doua. Cu ei poți merge și la bere și la cafea.

Dar nu despre asta e vorba, ci despre cei care, indiferent de sex, te uită chiar dacă brațele lor îți par deschise. Sunt acei prieteni pe care îi cunoști prea bine, cu care ai trecut prin prea multe întâmplări ca să mai fie nevoie de vreun semn disperat atunci când ai nevoie de ei. Dar ei uită. Sunt cei care se bucură când aud că te muți în orașul unde ei locuiesc de ceva vreme, dar nu te mai caută. Pe unii încerc din octombrie să-i scot la o cafea oriunde prin urbea someșană. Foști colegi de liceu care au suspinat când, la final de școală, tu ai ales alt drum. Și chiar dacă au trecut trei ani, sunt bucuroși să audă că le vei fi cât de cât aproape. Iar tu zâmbeși la gândul că în sfârșit vă regăsiți, vă întâlniți și reluați prietenia promițătoare.

Chiar de în trei ani fiecare a luat-o pe drumul său și chiar de tu o iei acum de la zero, ai impresia că loc de o cafea, un suc sau o bere, tot rămâne. Măcar o dată pe lună. Dar ajungi după seculare insistențe și prea multe refuzuri, să obosești. Te oprești și cauți alți oameni. E greu să descoperi și mai greu să te încrezi. Cineva îmi spunea că am prea multe așteptări de la cei pe care nu-i cunosc.

Se pare că am prea multe așteptări de la oricine. Și eu uit și frâng legături, dar am mereu timp să dau un răspuns, iar când observ că refuz cam des, îmi dau o palmă și încerc să-mi fac timp. Pe unii nu i-am căutat nici eu. Studenți politehniști pe care-i așteaptă o licență. Nu i-aș încurca. De alții am tras cam mult, fără rezultat. E culmea cum în orașul în care credeam că am cei mai mulți prieteni, am rămas singură. Unicele persoane care răspund afirmativ sunt două prietene dragi care au venit de la Sibiu aici. Nu pentru mine, dar pentru un plus în prietenie.

Pe de altă parte, e o căruță, nu foarte mare, de oameni cunoscuți de pe bloguri. Da, nu pot zice că-i cunosc tocmai bine, deși nu ezit să afirm că din blogurile lor pot afla mai multe decât din simple discuții sau ani petrecuți împreună pe căile maturității. Iar pe unii îmi permit deja să-i numesc prieteni. I-am cunoscut și în viața reală și m-am bucurat să văd că sunt ca niște, nu cărți, ci bloguri deschise. Oameni dispuși să accepte marțieni cu perioade emo și plini de ezitări. Dar oameni care nu-s aici. Unii pentru care te pui pe tren fără să stai pe gânduri. Chiar și pentru o cafea sau o bere. Iar alții nu s-ar ridica din pat pentru un drum de cinci minute.

Nu vreau să plec din Cluj cu regrete, fără revederi, dar nici să mai trag de oameni nu mai pot. Repet, am obosit. Aici telefonul sună tot mai rar. Iar ăsta e doar un alt motiv ca să încalec spre locul unde trebuia să fiu din 2007. Și nu, nu caut motive, doar constat pe zi ce trece cât pot durea alegerile firești, dar greșite.

foto 1, foto 2