Asta-i perioada aia a anului din care eu îmi trag seva. FITS și TIFF sunt combustibil pentru ozeneul meu. Din 25 până în 31 mai, mă încarc cu teatru. Aș sta până la final și, chiar dacă-s bucuroasă că cele două festivaluri nu se mai suprapun, tura asta vreau 10 zile de TIFF, cu-atât mai mult cu cât ieri am aflat o grămadă de vești bune despre festivalul de film de la Cluj.

Nu știu dacă e coincidență sau o adevărată sursă de inspirație, însă în 2012 se domolesc crizele. Festivalul de Teatru de la Sibiu stă sub semnul crizelor, în timp ce filmele din competiția de la TIFF au ca temă centrală crizele de orice fel.

De asemenea, o parte din cei cinci cititori ai mei (da, a crescut numărul), știu că mie-mi place Sigur Rós. Unul, care probabil a citit de pe blogul ăsta cam tot ce am uitat eu c-am scris, știe cât de impresionată am fost când, acum doi ani, la FITS, un spectacol de dans a început pe una dintre piesele lor. Ce nu știe prea multă lume, poate doar cei care au răsfoit blogul festivalului de film și presa clujeană de ieri, e că un membru al trupei a făcut coloană sonoră a unui film ce va fi prezentat la TIFF, Vulcanul, și mai mult, va fi prezent la Cluj ca membru al juriului.

Și acestea nu-s singurele elemente care mă fac să îndrăgesc așa tare cele două festivaluri. Până la urmă, e vorba de teatru și de film, două stări în fața cărora îmi las ochii căscați, gândurile într-un ungher de minte, sufletul deschis, mintea tot mai limpede și toate grijile cât mai departe. Preț de câteva momente (până la câteva ore), mă las furată din viața mea și trăiesc cât mai frumos și mai ales, artistic, prin alții.

Abia aștept să vă povestesc și vouă prin ce vieți am mai trecut, ce trăiri am adunat și câte culori mi-au luminat retina (aici vin și cu partea foto, dacă aparatul meu antic și drag binevoiește să fie resuscitat). Între timp, vă las lista spectacolelor pe care intenționez să le văd la Sibiu, cine știe, poate vom fi colegi de sală și stări. În ceea ce privește filmele de la TIFF, vreau să las spontaneitatea să aleagă, mă las ghidată și de recomandările făcute de Mihai Chirilov, plus doza binemeritată de Kubrick.

Spectacole de la FITS 2012, care vor trece prin retina ozeneului:

Citeşte mai departe…

Deşi m-am rătăcit de prea multe ori pe străzile Timişoarei şi n-au fost puţine dăţile când m-am bucurat de unele descoperiri întâmplătoare, tot a fost nevoie de o #timisoaranoastra pentru a vedea şi afla mai multe despre locurile care merită mai mult decât o rătăcire şi despre clădirile pe lângă care nu e suficient să arunci un simplu wow!

Pentru asta a fost alături de bloggerii veniţi de peste tot (cei invitaţi din alte oraşe şi foarte mulţi din Timişoara), Dan Cărămidaru, care ne-a făcut iar să regretăm că în timp ce facem câte o fotografie vreunui monument, nu mai avem şi o a treia mână cu care să întindem vreun reportofon către ceea ce ne spune.

Responsabilele cu scosul bloggerilor la plimbat şi admirat #timisoaranoastra, Cristina şi Nebuloasa, au reuşit din nou să îi bucure pe cei curioşi cu privire la oraşul de pe Bega.

#timisoaranoastra nu ştie ce e ăla cod galben, ploi sau vijelie!

Anul trecut când am venit la prima ediţie de vizitat Timişoara alături de bloggeri se anunţa cod galben în Banat. E drept, dimineaţa a fost cam înnorat, cu o zi înainte a plouat, nu s-ar fi aşteptat nimeni să iasă soarele şi mai ales să dispară orice urmă de nor. Anul ăsta, aceeaşi poveste, câţiva stropi destul de serioşi care aproape ne-au convins că vom vizita oraşul cu barca, iar apoi o vreme la care nu s-ar fi aşteptat nimeni, numai bună de plimbare. Fetele cu organizarea sigur au ceva pile printre nori.

La #timisoaranoastra îţi aminteşti că trebuie să-ţi pese de trecut

În plimbarea prin Timişoara a fost inserată şi o vizită la Memorialul Revoluţiei, muzeu care habar nu aveam că există (ruşine mie!). E drept că ducându-ne traiul aşa… liberi, cum alţii n-au fost, cam uităm să apreciem unele lucruri, uităm câte schimbări s-au produs şi de unde au pornit. “Trebuie să vă pese şi să vă doară ce s-a întâmplat atunci!”, ne-a spus domnul de la muzeu, după ce am vizionat un emoţionat film despre revoluţia din 1989 – “Noi nu murim” – de Gabriel Burza. Recomand oricând o vizită în acest loc care, din nefericire, nu prea e apreciat cum ar trebui.

#timisoaranoastra chiar poate fi a tuturor!

Timişoara este prin definiţie un oraş ce nu poate fi revedincat numai de cei care s-au născut aici. Timişoara a crescut şi a ajuns cum e azi pe speze multiculturale. Ajungi să te simţi pentru câteva clipe parte din oraş, la o simplă vizită. Eu am păţit asta acum câţiva ani. Că e iluzie sau nu, depinde de fiecare, însă oraşul sigur ştie cum să-ţi capteze atenţia la o primă vedere. Cel puţin atunci când vii să-i cauţi şi să-i descoperi cotloanele cu poveşti, când porneşti cu gânduri de vacanţă, Timişoara devine, chiar şi pentru prea puţin timp, a ta.

#timisoaranoastra, cea turistică, rămâne frumoasă orice-ar fi!

Sunt unele momente când ajungi să nu mai vezi oraşele de oameni, să te laşi absorbit de diverse trăiri şi să uiţi să mai zâmbeşti când te plimbi pe străduţele încărcate de istorie. O tură ca asta te face să reuşesti să-ţi mai limpezeşti din gânduri, să te simţi ca un turist voios în oraşul unde ai încercat să-ţi duci traiul o vreme şi să te bucuri de părţile lui mai senine. Dincolo de orice relaţie am reuşit eu să-mi dezvolt cu oraşul ăsta într-o vitzită de câteva luni, Timişoara rămâne locul unde-am fost turist – am locuit – şi-am rămas apoi turist.

—-

#TimisoaraNoastra a fost un proiect prezentat de Bere Timisoreana şi susţinut de Hotel Timisoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Voia bună de după plimbare a venit din partea Trabucuri.com.  

poze

Anul trecut am venit curioasă la Timişoara, cu ocazia #timisoaranoastra 1, ca să o descopăr sau să o cunosc mai bine, că ceva idei şi vizite fugare tot aveam eu. Eram pe atunci tare interesată, fiind unul dintre oraşele în care mi-am dorit la un moment dat să locuiesc, dar nu a fost să fie, nu atunci.

Între timp, drumul alegerilor ciudate m-a adus în Timişoara. S-au adunat deja câteva luni de când locuiesc aici, am văzut diverse părţi ale oraşului, însă o redescoperire turistică, mai ales una ce aduce şi locuri noi de văzut (pe unde probabil n-am ajuns nici când m-am tot rătăcit) şi lucruri noi de aflat, e mereu binevenită.

ceva terasa prin Unirii, Timisoara, august 2010

#Timisoaranoastra partea a doua, eveniment organizat tot de CristinaTM şi Nebuloasa (da, fetele cu #timisoaranoastra 1 si PRbeta), face ca relaţia mea cu oraşul să devină una circulară, dar despre asta într-un alt episod.

Şi pentru că cel mai bine în Timişoara m-am simţit când am fost turist, aştept cu interes să iau oraşul la talpă alături de foarte mulţi bloggeri de aici şi din alte oraşe ale ţării.

Plimbarea pe cărările Timişoarei va avea loc sâmbătă, 30 iulie şi începe la ora 8:45 din faţa aceluiaşi punct de reper, Catedrala Mitropolitană din Timişoara.

LE: poze de anul trecut.

#TimisoaraNoastra e un proiect prezentat de Bere Timisoreana şi susţinut de Hotel Timisoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru va fi Dan Caramidariu, iar voia bună de seara vine de la Trabucuri.com.  

E rătăcitoare, fără casă, şi îşi schimbă fără încetare locuinţa. Nu reuşeşte să se simtă acasă niciunde.

Asta spunea cineva, aş prefera să spun că nu cu ură, despre mine. Nu m-a pus pe gânduri. La momentul respectiv chiar ajungeam la al 4-lea oraş în care urma să locuiesc, fără a calcula locul de baştină. Nu aş vrea să explic povestea rătăcirii mele sau să mă explic.

E firesc, dacă nu te naşti şi nu creşti într-un oraş mare, să schimbi oraşele pentru studiu, e firesc să te loveşti de alegeri şi să dai greş ori poate chiar ăla să-ţi fie drumul. Ce nu e mereu firesc şi ţine de fapt de spiritul, de data asta rătăcitor, al unor oameni, e să nu-ţi găseşti locul nicăieri.

E relaxant să te iei să te plimbi din când în când, să-ţi petreci sfârşiturile de săptămână mai mult pe trenuri, dar nu să schimbi la câteva luni locul unde te odihneşti în timpul săptămânii, după şcoală. Nu sunt nici cortorar, nu lucrez la circ, nu-s nici în turneu şi nici ceva din ceva sectă ori grouppies.

Sunt doar un om care încearcă, unul care se aprinde repede şi nu stă prea mult pe gânduri; care, orbit de bine şi presupusele oportunităţi ce se întrevăd şi ce par posibile doar într-un loc, îşi ia zborul către alte locuri. Repet, fără să gândească prea mult. Gândurile îi sunt păstrate pentru cele mai încâlcite interpretări ori pentru orele neobişnuite ale nopţii, când somnul dispare subit.

Un om care se alege cu experienţe, unul care ia la început, plin de entuziasm, oraşul la pas, se rătăceşte, râde şi se bucură de fiecare lucru diferit pe care-l observă. Unul care s-a aruncat pripit într-un fel de pseudo viaţă care poate fi la fel peste tot, dar uneori e una în care nu mai simte.

Am stat trei ani la Sibiu pentru facultate şi când am plecat de acolo n-am simţit decât dor pentru nişte prieteni pe care am făcut tot posibilul să-i văd destul de des, dar n-am simţit nicio clipă că m-aş muta înapoi. A fost un fel de relaţie serioasă, de lungă durată, dar care a devenit comodă, lejeră, lipsită de orice provocare, una sudată în timp, dar din care te poţi rupe fără să mai priveşti în urmă, ca într-un cuplu în care amândoi au înţeles şi au acceptat că e gata. Fără alte discuţii sau reproşuri, cu povestea încheiată şi sufletul împăcat, dar dornic mereu de revederi turistice, festivaliere, în cazul de faţă.

După şase luni de Cluj, pot spune că acolo, pe malul Someșului, am trăit ca într-o relaţie nebună, cu multe nopţi albe, năbădăi, ca o relaţie ce îţi dezvăluie lucruri ce trebuiau descoperite din timp, cu zâmbete şi plimbări în noapte, de mână cu oraşul. O relaţie cu surprize, dar pentru care, din prea mult bine şi nicio responsabilitate, nimic foarte serios ori care nu poate fi realizat de departe, îţi dai seama, frustrat, că nu mai ai nici timpul, nici vârsta să continui.

Dar traiectoria schimbată subit poate fi o greşeală bolnavă sau poate că abia acum a trebuit să-mi apară în cale oraşul aventură. Aventură nu atât cu distracţii, trecând peste bucuria oricărui început din orice fel de relaţie, cât cu nişte răni ce vin prea rapid, pe care nimeni nu le mai înţelege, că ajungi să le păstrezi doar pentru tine, când oraşul nu te mai aude, pentru că taci.

Un one-night stand al traiului într-un oraş care nu face altceva decât să-ţi arate realitatea aşa cum e ea după ce creşti şi te grăbeşti: cu lipsuri, cu palme, cu probleme şi griji ascunse. Pentru că eşti singur (înconjurat sau nu de oameni). Şi pentru că aici ţi se repetă până reuşeşti să înveţi şi să aplici: Nimeni nu trăieşte pentru tine, nu-şi pune problemele tale în cârcă şi nu face scamatorii ca să-ţi fie alături dacă nu poate altfel. Doar pe tine te ai. Timişoara e aventura ce vine cu un puseu de maturitate.

Acasă nu cred că m-aş putea simţi nicăieri în afară de ACASĂ – adevărata casă, acolo unde, atât timp cât nu mi-am format altundeva o familie, am părinţii şi, scuzaţi clişeul a la Creangă, amintirile din copilărie.

Însă mai preocupată decât de locul unde mă simt ca acasă, sunt de locul unde m-am simţit bine şi nu mi-am dat seama. O relaţie nebună, dar fără responsabilităţi pe moment, nu e musai una care trebuie să înceteze. E bine, poate, să pui pauză, să cugeţi, să te întorci apoi la el… să petreci o zi cu el, să sorbi o cafea în cafeneaua preferată şi să te plimbi pe străzile pe care te simţi în siguranţă la orice oră. Şi doar după o zi să ţi se sape în suflet cu indoiala, regretul, dorul şi realizarea că ăsta a fost locul unde chiar te-ai simţit bine. Şi dacă îţi forţezi nu atât imaginaţia, cât ambiţia, poţi transforma asta în ceva responsabil. Mi-e dor de Cluj.

Mie mi-e tare drag Sibiul, se ştie deja. Ce nu mi-a plăcut, cât am fost acolo, a fost faptul că nu prea se întâlneau bloggerii, iar când se vedeau nu eram eu în oraş. Abia după ce am plecat au început să facă diverse întâlniri mai dese, tematice. Fireşte, le-am apreciat, dar de la distanţă. Au fost drăguţi şi mi-au dat şi mie câte un mail, însă a trebuit să le cam ignor, căci nu puteam ajunge nicicum.

Mă bucur în continuare să văd cum creşte blogosfera în oraşul unde am început să scriu serios pe un blog (dincolo de tentativele cu yahoo360degrade din liceu), locul unde am fost blogger şi mai serios, acreditat la Festivalul de Teatru etcetera.

Cel mai recent mail primit de la blogosfera sibiană n-a putut fi ignorat.

Aşadar, mare atenţie, mare! Mâine la Sibiu se întâmplă următoarele:

Tag the Flag – adică un mod inedit de turism la Sibiu

Trei bloggeri sibieni, împreună cu Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu (AIOS) şi a Primăria Municipiului Sibiu (mă bucur să văd primăriile tot mai implicate în iniţiativele care chiar merită!), organizează un concurs prin care se doreşte identificarea, dar şi promovarea prin intermediul Internetului a locurilor şi evenimentelor nu foarte cunoscute din Sibiu.

Citeşte mai departe…