Instalată puțin și doar așa, că mi-am amintit de noiembriele trecut. Și de faptul că am renunțat la a scrie despre luni și la a scrie despre multe. I-am promis cuiva că într-o zi cu spor și chef de amintit lucruri pe care nu mi le-aș prea aminti, am să scriu și despre august, ca să-mi întregesc calendarul. Până una-alta, vă las cu Azure Ray, care glăsuiește în limba lui noiembrie cum nu se poate mai potrivit (da, știu, mă repet cu melodia asta, dar poți să-i reziști?).

Dar glazura nostalgiei am gustat-o printr-o poezie găsită, recunosc, la întâmplare.

Noiembrie

de Oana Popescu

Lasă-mă să caut cenuşa, să scormonesc cu retina
prin epiderma ta,
toate clipele pe care am adormit dincolo de pol
înainte de a-mi pierde fiordul zbuciumatelor aurore
care se înfiinţau flămânde în osul meu uman.

Lasă-mă să te reclădesc printre musonii reci,
care mi-au adus arşiţa în rănile penumbră
şi dă-mi puţin răgaz ca să respir
în adâncul ochiului verde
un parfum de begonie înzăpezită.

Lasă-mă să am dreptul să vieţuiesc printre
ramurile convergente
care îţi zvâcnesc febril în piept
şi care se răsucesc contondent
în încercarea lor de a fi o prelungire tristă a cordului.

Vreau un fragment de iris ca să pot să-mi bandajez
vârful de săgeată care mi-a răscolit meningele.

Nici nu ştiu sub ce hartă iluzorie stă acest mai lasă-mă
acum în continentul ăsta pustiu care miroase a febră.

Lasă-mă să fiu o Diana nesăbuită şi tristă
care îşi caută definirea de sine
într-o pădure înzăpezită de cuvinte nonsens
prin care s-a aşternut uitarea.

Lasă-mă să te caut dincolo de timpul în care te-aş putea găsi,
ca să pot atinge cu mâinile,
conturul unui noiembrie rătăcit
în care aş putea să iubesc.

foto

Someday we’ll fall down and weep and we’ll understand it all. All things.

Aş vrea să fie ăsta motto-ul lunii iulie, luna meta-analizelor şi a traiului mai mult în minte, printre cele mai indecise sinapse care trag sforile şi nu lasă omul liniştit, departe de gândurile căutătoare de sensuri prea tulburătoare.

În luna iulie, într-o vară care nu mai e ca vara, într-un oraş care nu mai e deloc pufos, cu zen lipsă, dar cu bagajul pregătit pentru lecţiile ce s-au adunat pe nesimţite, observi cum pentru prima dată ţi-au dispărut minutele naţionale, iar singurele persoane care îţi bat la uşă sunt cele care greşesc apartamentul, cele cu sondajele, altele din partea unor “organizaţii” sau vecinul de sub pe care-l inunzi, pare-se.

Luna iulie te aruncă într-o luciditate din care parcă ai vrea să scapi şi singurul lucru de care te poţi prinde este iar idealismul, conceptul stupid de care ţi se îndrugă să te lepezi.

În iulie decizi că vrei să zbori din nou, nu înainte de a-ţi pune pentru o vreme răbdarea la încercare.

Luna iulie e luna introspecţiilor pe care eviţi parcă să le mai pui pe hârtie. Şi a articolelor pe care nu mai ai vlagă să le scrii, că ţi s-a frânt din nou pana. E luna în care alegi să schimbi ceva în căutarea liniştii ce pluteşte departe de tine. Şi luna în care te priveşti ieşit din tine, ba te pui la zid, ba te îmbrăţişezi, încercând să aduni nişte sensuri. E luna în care balanţa nu mai ştie încotro să încline, deşi-şi cunoaşte greutăţile.

Iulie e luna în care încerci să dai credite instinctelor, însă te zbaţi între gândurile ce par dintr-o dată logice. I’ve got a heart full of mind îţi vine să urli, încercând să îngâni un suflu stăpân pe situaţie, dar îţi dai seama că statornicia nu se află în al tău dicţionar. Iulie e luna în care ţi-e tot mai dor de lucrurile lăsate în urmă din prea mult entuziasm pentru ceva nou, dar şi cea în care înveţi să-ţi accepţi firea uşor confuză.

Pot oare să nu scriu despre iunie? Să nu-mi amărăsc cititorii şi nici persoanele care n-ar înţelege de ce nu pot să am vorbe de bine, cel puţin despre ultimele zile ale lunii? Pentru că fie blog, fie Internet, fie orice, eu nu pot să fiu altfel decât sinceră.

Blogul mi-e moment de introspecţie, de analiză şi de punere a sufletului pe o tavă mică, online. Nu pot să râd zgomotos, nici măcar isteric sau amar. Nici să mă plâng nu prea mai pot. Devine un blog emo, deşi n-aş vrea asta. Poate nu trebuia să renunţ la titlul de Sad Happiness.

Şi parcă, fără a supăra pe cineva, era mai bine pe vremea când nu-mi găsea blogul nici Google. Gândiţi acum, probabil, că ar fi mai bine să mă retrag într-un jurnal de pe raftul meu.

Poate când o să fiu mai coaptă, o să ştiu ce articole să las pe hârtie. Momentan, e cam una dintre singurele mele pastile. Plânsul mut dintre rândurile de pe un blog.

Totuşi, ca orice lună din an şi mai ales, din vară, iunie a avut şi valuri de căldură. Am fost la TIFF şi am avut un minunat weekend la Cluj Napoca. Am văzut filme interesante, am întâlnit oameni frumoşi, am stat la cămin şi am tânjit după viaţa ce o aveam acolo.

Şi în iunie am stat zeci de ore pe tren. Am fost acasă, iar la Cluj, pentru ultimul examen, apoi iar acasă. Am simţit o nevoie de nedescris de a fi acasă, de a sta acolo cel puţin o veşnicie. Am comprimat veşnicia în două zile şi m-am întors de unde am plecat.

În iunie am mers la concerte şi am ratat concerte. M-am bucurat singură de un concert Alternosfera la Timişoara şi de altul, de data asta Persona, tot aici.

Luna iunie a venit cu un plan de escapadă, dar a rămas undeva la: las’ să vină de la sine! Şi m-am gândit prea mult la toamna ce urmează. Nu m-am putut bucura de razele soarelui din cauza asta, dar şi pentru că au fost destul de rare. Ori crunte, ori deloc. Aşa a fost şi luna, cu dureri puternice ori lipsă de orice sentiment.

Este primul an când vara nu mă bucură şi nu cred că e din cauză că e primul an fără vacanţă, sper, totuşi, că nu mai sunt chiar un ţânc.

Vara nu mă înveseleşte că vine cu o duzină de lucruri de maturizat şi întărit sufletele rătăcitoare. Nu pot să înţeleg acum. Sper ca în timp să-mi amintesc cu înţelepciune momentele când am devenit puternică.

Iunie a fost o lună de întărire, cu prea puţin soare sau copaci zâmbitori, cu prea puţini oameni în jur şi prea multe vorbe primite doar de la distanţă. Cu sprijin online şi absenţă lângă mine, pe o băncuţă în parc.

Cei care intră mai des pe blogul ăsta știu că scriu la fiecare final de lună câte o postare menstruală despre luna ce trece sau a trecut. Mereu am scris la timp, chiar dacă uneori îmi aminteam abia în primele zile ale lunii următoare. Acum, prinsă de sesiuni, festivaluri, munci și alte scuze, dar și fără prea mult chef de postări retrospective, am cam ratat-o.

Totuși, pentru că mi-am promis să scriu despre 12 luni, n-o las pe tușă și chiar dacă vine la jumătatea lui iunie și nu mi-s toate foarte proaspete în amintire, am să încropesc câteva rânduri (fără a mă lăsa influenţată de iunie, căci fiecare lună în iunie rândurile postării ei moare).

Înainte de toate, luna mai mi-a fost ca vremea de care am avut parte în luna respectivă. A venit cu dușuri calde-reci, poate ca să mențină mințile rătăcite pe linia de plutire.

Mai a fost luna în care am văzut două vise împlinite, două dorințe, una muncită, alta iubită. Nu-s ale mele, deși am fost prin zonă și m-am bucurat. Este vorba de conferința PRbeta și nunta aceea de care povesteam într-o postare mai veche. Deci a fost luna în care m-am bucurat sincer, pentru alții, în care am văzut cum se pot realiza lucrurile în care crezi.

Luna mai a mai fost și luna ce a început cu un 1 mai destul de atipic, primul departe. Departe de prieteni, departe de oamenii cu care am fost obișnuită și departe de oameni în generali, că am petrecut-o între patru pereți închiriați. Poate a fost 1 mai-ul ce prevede un an întreg. Oricum, de cele mai multe ori ziua asta o petreceam cu oameni dragi la grătare, prin natură, cu barca ori cu o prietenă dragă în pustietatea de pe malul mării.

Mai a mai fost și luna cu “terapie” și petreceri. Cu regăsiri, minciuni și pierderi. Cu dezamăgiri, c-așa mi-e anul. Cu doza-mi specifică de naivitate. Cu așteptările prea mari de la cei din jur. Dar cu pași suficienți de puternici cât să nu rămân în loc.

Am început luna, să spunem, în liniște, asta ca să mă obșnuiesc cu ce a urmat, o tură sănătoasă de linișite înainte de furtuna drumurilor. Drumuri la nunți, drumuri la festivaluri și la examene, drumuri care parcă nu se mai termină.

Pusă pe tren, cum se pare că-mi stă bine, m-am pornit în luna mai să redescopăr un oraș-poveste și să descopăr niște mistere ale țării ăsteia de care habar n-avem. Împreună cu alte bloggeriţe, pe care mi’a făcut plăcere să le revăd sau să le văd pentru prima dată, fără monitoare pe post de intermediar, am rămas mute în faţa farmecelor, atât medievale, cât şi cremoase.

Mai a fost luna al cărei sfârșit l-am așteptat mai cu nerăbdare decât mi-am așteptat ziua de naștere, căci la sfârșitul acestei luni, an de an, începe festivalul de teatru de la Sibiu, festival la care am fost și tura asta și care mi-a încărcat mintea și nu numai, cu spectacole, oameni faini, dedicați, prieteni vechi, străzi și mai vechi plus o doză de amintiri de care aveam nevoie.

Mai a fost luna în care mi-am redescoperit Sibiul drag şi-am suspinat pe trenul ce mă aducea de la Cluj la Timişoara după un examen scurt.

sursa foto

Aiurită precum mi-a fost și luna, iată că am uitat din nou de postarea menstruală și apar, din nou, la început de nouă lună, să scriu câteva rânduri despre cea care a trecut. Și pentru că, deloc surprinzător, nu cred că mi-aș fi amintit de una singură, am noroc că unii chiar călătoresc prin spațiu și se opresc prin ozeneuri. Așa am aflat că ceva lipsește, știu, veți spune că de ceva vreme nici postarea de sâmbătă nu mai apare, dar aveți puțintică răbdare, ok?

Bine, am să revin acum la lucrurile lunare. Aprilie mi-a fost luna aia plină din care ai impresia că n-o să reușești să ieși în viață. Dar am reușit, drept dovadă, vă scriu abia de 1 mai. Asta înseamnă că a fost nevoie de ceva efort. După ce mi-am plănuit în martie o bucată de viață, în aprilie am început să o trăiesc cu spor. Începutul lunii m-a găsit în casă nouă și nu a fost păcăleală. Pe la munci am început în hopuri, cu boacăne și tensiuni, ca un ozeneu stricat, dar s-au reglat treburile pe parcurs.

Aprilie e luna în care muncești, începi să îți cumperi mâncare pe bonuri, faci cumpărături în cea mai apropiată piață, îți faci primul abonament de bus care-ți curăță într-o clipă buzunarele, rămâi în mijlocul drumului ca un cerșetor, apoi iscălești despre asta. E luna în care-ți pare că nu ești altceva decât un clovn într-o piață, unul ce face din baloane lungi cățeluși copiilor curioși, apoi scrijelești despre asta. Aprilie e și luna în care te trezești cu melodii despre păpușari prin urechi, după care te prezinți la muncă și în albul condeiului și-al gândurilor, începi să faci și despre asta un articol. Și din cerșetor și clovn, ajungi un păpușar nedumerit, fără să îți dai seama.

Aprilie, cu mult soare și puține ploi, te poate ajuta în meseria de om care trage frânghile. Dar ajungi să o faci pe ascuns și să țeși printre gânduri. Păpușarul de pe hârtie se ridică, îți trage o palmă și începe să răscolească furios prin acțiunile apropiate ale celor din jur. Te gândești ce și cum va face celălalt în secunda următoare și automat îți apar beculețe despre cum te va influența asta pe tine. Lipsă de ocupație, în alte cuvinte. După care să nu te miri, cum în plin Aprilie, te prinde sindromul Amelie. Ăla cu: Dacă face aia, e așa, dacă nu, nu! Așa se întâmplă când îți pleacă fluturii din stomac și încep să facă diverse teorii.

Și pentru că atunci când te muți te prinde cel mai tare dorul de casă, n-am putut să nu m-arunc prin trenuri sau mașini în direcția preferată. Acasă, locul unde mă relaxez și unde, de Înviere, se întâmplă cele mai greșite lucruri. Și asta an de an. Dar e important cum învăț să le reduc istoria din fașă.

Și, aruncată din nou pe drumuri, într-un aprilie furtunos, dar fără prea multe furtuni, îmi schimb noi file. Trec cu brio de o perioadă de probă deloc neplăcută, adun noi oameni în jurul meu cu care împart povești pe o terasă în cele mai simpatice pauze de la muncă. Și nu renunț nici în aprilie, la bucuria weekend-ului, acum cu-atât mai mult. Că avem deja un loc care ne așteaptă mereu, cu oameni fel de fel înspre minunați.

Oamenii cunoscuți în Aprilie sunt altfel. Mulți berbeci, mulți sărbătoriți, unii zâmbitori, alții săritori dar și câțiva cu măști bine puse, oameni pe care parcă n-aș vrea să-i descopăr. Că mi-e bine așa și bine o fi și lunile următoare: cu puținii oameni dragi adunați în urbea de pe Bega, cu cei cu care mă împac la timpul potrivit și pornesc spre noi și mai curate povești.

De-acum încolo, sper să-mi amintesc la timp de postările lunare și de împlinirea viselor agățate în calendar!