- de drumurile cu taxiul în miez de noapte după ce mi-am dat ultimii bani pe abonamentul general de bus (deși a fost decontat ulterior);

- de ploile din aprilie și vântul prea tăios;

- de trezitul de dimineață, dar încerc să-l agreez;

- de veștile despre oamenii dragi care mor;

- de alte pierderi pe care nu le mai suport;

- de oamenii care n-au curaj să spună ceea ce simt;

- de accesele și chiar excesele de egoism ale tot mai multor persoane ce mă înconjoară;

- de cei care își transmit stările prin postări pe bloguri (la fel cum fac și eu acum), însă cu o direcție specifică, deși o ascund prin cuvintele legate în mod ales;

- de oamenii care nu știu ce vor și care te lasă în mijlocul drumului când îți e mai greu;

- de atâtea intrigi și povești;

- de atâta liniște și singurătate.

Tot ce vreau să cred e că dacă acesta e începutul, cuprinsul va fi unul în care voi reuși să mă bucur de oamenii frumoși din jur exact așa cum i-am cunoscut.

Se zice, din basme aiurea, că dacă nu vine Moș Crăciun, înseamnă că ești rău, foarte rău, dar mai ales, că reușești să fii așa un an întreg. Ei bine, mie foarte des mi se reproșează că aș fi rea, chiar dacă în ultima vreme n-am mai prea auzit-o, ori că m-au ferit oamenii, ori că m-am ferit eu de a fi. De la o glumă neporivită, o ironie care nu-i tocmai la locul ei și vorbe cu straturi de sarcasm, reușesc să scot de toate. Știu că nu-i bine, dar uneori vorbesc și-apoi gândesc. Și-mi primesc palme, urâte! Când ajungi să vezi cum toți cei din jur se vorbesc pe la spate și, în semn de integrare, spui și tu odată ceva, jap, o palmă sau o insultă. Ok, sunt foarte rea, trecem mai deoparte.

Asta să-mi fie, eventual, explicația la capitoul cadouri. Nu mă refer la cele de la Moș Crăciun, de care am uitat acum câteva secole, ci la cele normale, așteptate oarecum, cadourile de ziua mea. Mama mereu mă certa că le cumpăram prietenilor cadouri drăguțe cu fiecare ocazie, iar eu rămâneam mereu pe dinafară. N-au fost puține dățile când mi-am golit portofelul ca să nu m-aleg nici măcar cu un La mulți ani! Dar n-am treabă cu asta, trec peste, deși sunt câteva minute precum un copil care nu-și primește jucăria ori desertul.

Uneori, se întâmplă, chiar dacă nu la timpul potrivit, că deh, circumstanțele, să primesc și eu te miri ce pufoșenii simpatice. Lucruri pe care eu i le-aș face cadou cuiva, pe care n-aș da banii pentru mine, dar mi-ar plăcea să le pot vedea la mine în cameră. Atunci mă bucur sincer și mă simt răsplătită pentru tot timpul ăsta de, să-i zicem, un fel de așteptare. E senzația aia că ai dat ceva și trebuie să primești la rându-ți… cândva. Sentimentul nu e nasol deloc, mai ales prelungit, dar după ce uiți de el, cam uiți și de tine.

sursa foto

N-ar trebui să mă întreb cum de am ajuns să scriu aproape zilnic pe blog când de două ori pe săptămână sunt pe tren. Iar de aici până la o postare, e foarte puțin. Pentru că de prea multă liniște nu m-am bucurat niciodată. Iar drumul e mereu prea lung ca să nu-mi dau seama ce se întâmplă în jurul meu.

De data asta, totul a început calm, poate prea calm pentru o călătorie de șapte ore. Mi-am găsit locul, am parcat liniștită, mi-am pornit muzicile în căști și am privit apusul cum se îndepărta căpătând cele mai senine culori.

Apoi l-am ochit. Am știut din prima clipă, de când se chinuia voios să deschidă ușa vagonului că el e… un potențial stalker pe șine. S-a așezat suficient de aproape de mine, și-a scos telefonul alb din husa roșie și a început să butoneze. După ce i-am ascultat inevitabil de două ori toate soneriile cu găini, rațe și alte zburătoare, printre care și Rihanna, am crezut că se liniștește. În același timp, un nene serios ce stătea pe lângă noi, a început să-și caute un alt loc. Eu l-am ignorat pe gălăgios, am săltat volumul din căști și am mai gustat puțin din apusul care se stingea. Între timp, îmi coceam în minte această postare. Că nu puteam evita un nene puțin retard (vorbea greu, se înțelegea și mai greu), care, după ce un vânzător surdo-mut și-a făcut treaba prin vagon, urma să mă cadorisească cu un pix. (Aww!)

Am început să citesc, cum timpul se scurgea prea greu. Apoi am auzit niște sunete care-mi aminteau de aparatul meu foto peste care s-a pus foarte gros, praful. Mă uit cu vârful cozii ochiului, cât mai discret posibil, îi observ telefonul îndreptat spre mine, susținut de niște brațe deloc stabile și înaintate de un rânjet dizgrațios. Îmi bag la propriu nasul în carte și încerc să fac ceva zeamă de litere cât mai coerentă, apoi îmi ridic brusc cea mai de alungat privire de care sunt capabilă. Se liniștește, începe să fixeze puncte în altă parte.

Îmi scot laptop-ul, e doar un alt pas în a-mi face timpul mai săltăreț pe tren. Scriu o postare, evident nu cea de față. Între timp, mă întreabă dacă am baterie, dacă nu mi-e greu pe picioare și-mi zice bucuros că tocmai a aflat că-l așteaptă niște prieteni la Deva. Eu și mai bucuroasă, că mai era jumătate de oră până în oraș. Îmi sună telefonul și scap o vreme, dar după ce termin de vorbit mă confrunt cu privirea lui intrigată și cu vocea scârțâindă ce-mi spune: era prietenul? Ca să aflu apoi că omul era burlac. După care, mă roagă să-i trimit niște melodii pe telefon. Zis și făcut, îi trimit niște Metallica și Lake of Tears, dar asta nu pentru că a zis că vrea niște melodii mai ciudate, dar părea că ar asculta așa ceva în momentele lui bune. După care mă împloră să-mi trimită și el ceva și, selectez din lista lui, ceva cu ciripeli, ca să scap ușor.

Tot la capitolul telefoane, îmi arată încântat imaginea lui de fundal cu doi tineri sărutându-se și îmi spune că are foarte multe imagini în telefon. Mi-l pasează, îmi zice cum să fac, și uite-așa-mi începe delectarea. Femei semi dezbrăcate, câte o Maica Domnului, un Iisus, nepoțica tipului și Lady Gaga. Un adevărat cont de tumblr mergător. Le-am răsfoit, am zâmbit din ce în ce mai crispat și i-am dat telefonul, după care trenul s-a oprit, ajunsesem în Deva, iar nenea a dispărut, dar n-a uitat să-mi zică să-l sun și mi-a urlat numărul lui din mers, vrând apoi să mi-l spună și pe cel de orange.

Da, a urmat apoi Simeria cu o gură zdravănă de aer și m-am mutat într-un compartiment liniștit unde am reușit să-mi întind oasele și să mă uit la pleoape vreo trei ore.

Și dacă tot nu mă pot abține să vorbesc de trenuri, mai ales că sigur te întrebi ce e cu trenul ăla din header-ul meu, stai să-ți explic!

Citeşte mai departe…

Îmi cam stă în obicei să scriu pe blog despre uameni și oameni, mai ales atunci când nu scriu despre marțieni, muzici, filme și altele din categoria spectacolului. Dar parcă tot aici i-aș încadra și pe cei mai entuziasmați dintre ei care îți dau coate înainte, dar te împing în direcția opusă când nici nu te aștepți. Sunt cei pe care îi abordezi cu drag și încântare, uneori, poate doar ca să îi faci altuia un bine, dar ei te tratează respingător și sec, ca să vezi apoi că răspunsul ar fi fost cu totul altfel.

Aliniați-vă, oameni buni, atât timp cât nu sunteți toți gemeni. Că lor le înțeleg dualitatea, una de cele mai multe ori murdară. Nu le-o accept și mă feresc de ea cât pot. Dar când văd tot mai multe fețe la atâtea specimene, am impresia că oamenii cară după ei câte o oglindă strâmbă. Oamenii ăia interesanți care aievea te așteaptă cu brațele încrucișate (mai nou la spate) ascund lăzi cu neserioase gânduri. Zici una și faci alta? Bun! Ești prea comod? Se înțelege, doar cu lenea în venă m-am născut și eu. Dar nu-mi place să apari după ce o dai la întoarsa fără chef ori să duci în spinare bagajul nesfârșit de paranoia.

Că ar fi așa numiții prieteni cu care abia așteptai să te întâlnești ori vechi cunoștințe de care pur și simplu ți-e dor, nu mai contează. Cert e că vor apărea numai când au ei nevoie. Nu de ajutor. Ci de o ieșire, o bere, o poveste sau de câteva ore în preajma unui om până nu demult destul de drag. Carapacea dispare, coconul se deschide, iar antenele se activează. Baftă la regăsiri, eu am să fiu o vreme tot aici, încă!

sursa foto

Era să explodez. Mai mult de curiozitate și mult mai puțin de ciudă. Bineînțeles, azi am luat iar trenul. De data asta, ca și ultima dată, tot spre Timișoara. Doar că acum am încercat o rută mai rapidă, pe drumul de Oradea.

Toate bune și frumoase, plin de adolescenți pe tren, fără vânzători iscusiți sau babe cu farmece cărora le put picioarele. Legat de picioare, locurile sunt ciudat plasate în rapid, am stat mai comprimată ca un arc de pix. Dar am stat, n-aveam încotro, plus că m-am bucurat de un drum mai scurt ca de-obicei pe ruta asta. În fiecare stație, liceenii se aruncau spre uși la fumat, dar se întorceau repede cu coada între picioare și țigara în pachet sau pe lângă șine, fiind respinși de trâmbițele gărilor.

Tanti de lângă mine murea de frig, tipu dubios din fața mea, cu trening adidas și papuci aurii, mă privea dubios când îmi simțea privirea periferică mai slabă. Eu citeam fericită din Flipped și-mi ascultam muzicile de drum, de data asta deloc emo.

Prin ceva stație, la un moment dat, să zicem că în Salonta, dar nu mai știu exact, trenul a staționat preț de câteva fumuri. Înainte să o ia la goană, omul din fața mea o ia rapid spre ieșire. Și nu-l mai văd. Normal, își lasă geamantanul uriaș în tren. Ochii mei au luat instant culoarea firelor ălora din care nu știi pe care să-l tai primul și am uitat automat să-i fac ochi mieroși gagiului de la câțiva metri distanță.

Am încercat să mă împac cu gândul că o fi geanta femeii de lângă mine, dar prea avea dimensiuni deloc reduse. Mă panichez, dau pe twitter, mă uit în stânga-dreapta, puștanii vorbeau despre bac și jucau cărți, restul erau ca într-un internet cafe cu laptop-urile pe genunchi. Mie nici de muzică nu-mi ardea și îmi suna și 9 crimes în căști. După ce am tăiat zeci de fire albastre, albe, roșii cu privirea ori prin minte, apare tipul. Calm. Ca pasărea lui Phoenix cu sandale aurii. La baie mi-am dat seama că nu a fost, acolo era coadă formată de cu totul alte păsări. Habar nu am pe unde s-a ascuns, dar am avut cea mai de ușurare răsuflare internă ever. Deh, de parcă n-aș fi știut că treptat, paranoia îmi devine nume de familie.

sursa foto