Am vizionat de curând The Imaginarium of Doctor Parnassus, unul dintre cele mai faine filme văzute în ultima vreme. Nu o cronică vreau să-i fac, puteţi citi aici dacă vă interesează, ci pornind de la ideea imaginariului – şi anume lumea de după trecerea prin oglinda schimbătoare – am să încerc să transpun în cuvinte cum cred că ar fi arătat lumea mea imaginară, odată trecută prin acel filtru al Doctorului Parnassus. Căci pentru mine, acele bucăţi au fost cele mai plăcute părţi ale filmului.
Nah, my imaginarium ar fi cam aşa:

• imaginariul meu nu e nicidecum poarta spre o lume mai bună, e doar o altă lume, una bună pentru mine – scuzaţi-mi egoismul – şi pentru cei ce o înţeleg şi o acceptă;
• în imaginariul meu e prea puţină toleranţă, de fapt toleranţa este piatra spre care eu mă îndrept, dar de cele mai multe ori mă abat din drum, o piatră ce se transformă în nisip şi-mi curge uşor printre degete, căci mereu se găseşte câte un Mr. Nick care să mă facă să renunţ la fărâma de toleranţă proaspăt ivită;
• în imaginariul meu, o mână de oameni responsabili au pus bazele unei publicaţii cum nu există, doar se află în imaginaţie: o publicaţie care rezistă şi-n print, dar are şi ediţie online, iar “oamenii mei” ştiu deja cu ce se mănâncă jurnalismul online; ba mai mult, există şi-un departament ce încurajează jurnalismul cetăţenesc;
• aici, Mr. Nick ronţăie seminţe şi bea bere, îndemnându-mă în fiecare clipă să lenevesc alături de el, dar nu, în imaginariu, chiar dacă nu pot ajunge la piatra toleranţei, îi spun NU lenei; se întâmplă lucruri măreţe doar la un pas de mine, în imaginaţie;
• în mintea mea visătoare fotografiile mele sunt într-adevăr apreciate, dar am şi scule cu care să le realizez, iar fotografii cu-adevărat pricepuţi nu mai sunt cei mai aroganţi oameni pe care i-am întâlnit;
• deci da, imaginariul meu este o lume a imaginilor: sute de fotografii multicolore, alb-negre şi sepia, înfăşurate în pânze infinite îmi ţin loc de curcubeu după ploaia literelor şi literele… of, trebuie să spun că nu mă dezamăgesc nicicând pentru că-n imaginaţie scriu chiar bine;
• sunt şi-n cele mai frumoase reverii un berbec întors pe dos atunci când mi se pune pata, iar cel pe care-l intruchipează Tom Waits în film abia aşteaptă aceste mici scăpări care se pot transforma în adevărate… fenomene naturale;
• în imaginariu ştiu să-mi apreciez prietenii şi să iubesc cu toată inima, lucru ce nu e greu de realizat nici în realitate, diferenţa e că-n lumea creată de mine e firesc să nu existe dezamăgire şi oameni cu mult prea multe feţe;
• în imaginariul meu nu există gripă porcină, aviară, acvatică, dar poţi da fără prea multă greutate de egoism, neînţelegere, nervi, slăbiciuni, nerăbdare; cel puţin ştiu că în imaginaţia mea gândesc de câteva ori înainte de a face/spune ceva;
• în acest vis prelungit de-a lungul unor marcatori, părinţii mei sunt sănătoşi şi fără griji, iar persoanele pe care le-am pierdut definitiv sunt şi ele aici; în imaginariu cumnata mea va avea un băieţel (în realitate, contează doar să fie sănătos);
• în imaginaţia mea există duşuri în autobuz şi examene de admitere drastice la puţinele facultăţi care rămân, iar la facultăţile de jurnalism predau jurnalişti… de fapt, nici nu ştiu dacă o să admit existenţa unor şcoli de jurnalism în visul meu;
• pereţii casei mele imaginare vor arăta precum nişte foi vechi de ziar, iar un blitz îmi va ţine loc de bec, cea mai răspândită culoare va fi verdele;
• în imaginariu voi găsi un Zorba pe care-l voi pune să predea lecţii de viaţă tuturor celor care ar pătrunde măcar cu gândul în această poveste;
• pentru soundtrack-ul imaginariului cred că va trebui să semnez un contract cu acelaşi magnific Tom Waits;
• şi ca să închei în acelaşi ton patetic de visare, în imaginariul meu timpul va fi o jucărie controlabilă… Citeşte mai departe…

Din nefericire, mai mult îmi amintesc şocul decât detaliile visului, dar am să-mi storc din vis cât pot.
Mă implicasem, precum o viitoare jurnalistă ce sunt (nici măcar în vis nu eram doar jurnalistă, ci şi viitoare) într-o gâlceavă politică. Doar că în visul meu, toate erau pe dos şi nu ştiam în ce mă bag. Se făcea că l-am atacat verbal, în mai multe rânduri, pe nimeni altult decât Vanghelie. Nu râdeţi! Ei bine, Vanghelie, în visul meu, era un fel de mogulo-politician, protejat de toată lumea. Şi când zic toată lumea, implic şi Biserica şi Curtea Supremă. Mda!…

Citeşte mai departe…

3 zile am lipsit din faţa tastelor şi mi-a fost şi frică la întoarcere să mă apropiu de ele. Şi nu degeaba. Sute de mailuri şi de întrebări. O grămadă de ştiri şi notificări. Multe griji de care nu încercam să fug, ci doar să mă ascund puţin. Oricum, ele au fost cu mine, m-au urmărit materializându-se în vise online. Noaptea visam link-uri, le accesam chiar. Am mers pentru un curs de jurnalism online şi culmea, nu am avut net.

Pe ce lume trăiesc fără internet? Chiar dacă am stat în vârful ţării, fără acces la net, sunt nimeni. Într-o grabă continuă, ce aflu de pe ecranul de la metrou, din adevărul de seară (că e gratis), nu m-ajută cu nimic. Pot trăi fără, nu-i bai. Dar cât? De fapt, aş vrea pentru un timp să nu mai existe internet, se poate? Sau mai bine zis, atâta nevoie de internet să nu mai fie.

Sunt conştientă de utilitatea lui, hyper utilitatea lui chiar, şi ştiu că e o criză de-a mea aiurea, acum, când sunt tot mai apăsată de toanele internetului, de lipsa lui când am cea mai mare nevoie sau de prea multă muncă în spaţiul lui când nu-mi mai văd capul de griji şi gânduri. Am obosit. Ce bine ar fi dacă aş putea să îmi revin la un dublu click. Până şi somnul mi-a devenit virtual, iar când reuşesc să mă uit puţin la pleoape, vecinii de la 305 o iau razna şi-şi etalează muzicile în cele mai gălăgioase moduri.

Un basm… acolo m-am trezit. Din somnul adânc şi puturos m-am ridicat şi mi-a picurat sub picioare o lume incredibilă. Am privit sub sticla rece şi mi-au sărit în ochi cele mai uluitoare combinaţii de culori. O junglă a frumosului. O fanfară de pitici în linie a început apoi să cânte. Sunetul m-a îndrumat încet la uşa ce ducea spre lumea fără margine a imaginilor. Magia m-a injectat în orice bucăţică a visării. Mi-am întins braţele lungi să mă las cuprinsă de amintiri. Se făcea că eram copil. Vă închipuiţi? Din nou copil. Alergam de colo-colo fără oprire cu grijile bine plasate-n viitor. Jocurile-mi erau pansate în cuvintele de mai târziu. M-am trezit acum, însă stau cu ochii strânşi ca nu cumva să pierd imaginea ce mă ţine în starea asta de bine.

Anul trecut pe vremea asta mă plângeam că vreau să mai stau puţin la 19. 20 nu mi-a plăcut nicio clipă. E o vârstă prea rotundă. 21 mă sperie, dar parcă sună promiţător şi permiţător. Îmbătrânesc, e clar, dar încă nu evident. Pot să beau alcool în Hamerica… cât de încălzitor.
Anul trecut de ziua mea se stingea lumina, anul acesta s-a schimbat ora. Ce se va întâmpla anul viitor?
Apropiaţii îmi aruncă câte un “La mulţi ani” încâlcit, grăbit şi de decor, îmi urează câte-n lună şi stele, unii îşi amintesc abia acum de existenţa mea. Ori un memento, ori nebunia de pe hi5 care-ţi sare-n ochi când e ziua cuiva. Trilulilu şi ejobs mă felicită cu fast. De ce? N-ar trebui sa jelim când ni se scurge timpul prin clepsidra existenţei?
Eu stau într-o gară “proaspăt” renovată şi privesc cum un tren întârziat te duce spre departe aşa cum te-a adus. De ce vârsta nu întârzie? Fug înainte ca trenul să plece dând vina pe ploaia care s-a pornit şi nu pe faptul că şuieratu-i pustiu de rămas bun mi-ar întoarce colţul gurii pe care privirea ta mi l-a înseninat. Rămas bun, fiinţă cu antene!