Și extratereștrii au Paște, să știți, dar cum ne deplasăm mereu în spațiul ăsta vast, mai pierdem noțiunea timpului. Chiar dacă au trecut câteva zile, nu pot să nu las pe hârtia virtuală câteva trăiri și impresii despre Vinerea Mare de pe Marte.

De ce despre această zi? Pentru că e una pe care n-aș rata-o sub nicio formă sau mai bine zis n-aș îndrăzni să n-o petrec acasă. De când mă știu în univers, în Vinerea Mare mi-am făcut plinul cu lumânări, i-am luat pe ai mei de mână, apoi de braț, apoi doar ne-am luat și-am mers în cimitir, la mormântul bunicii… și-al străbunicului (despre care am aflat c-a prins și monarhie și războaie și perioada interbelică, evident și puțin din comunism). Între timp, au mai murit oameni apropiați, iar vizitele printre morminte s-au îndesat, dar să nu ajungem în partea funebră a lucrurilor.

Vreau doar să prezint partea luminată, ca să-i spun așa, a luminațiilor, că așa îi zicem noi, pe marte, acestei zile. Mergem în cimitir la luminații, unde aproape tot orașul s-a îndreptat să aprindă o lumânare. E un prilej perfect de a te întâlni cu cei pe care nu i-ai mai văzut de ceva vreme, dar și cu cei cu care ți-e imposibil să te mai întâlnești. E o zi completă, în care se întâlnește toată lumea. Nu mă sperie, ci mă face să mă bucur mai mult de cei care mai sunt lângă mine.

Vouă ce vă place la sărbătoarea asta?

P.S. – până acum vreo patru ani, aș fi pus noaptea de Înviere în balanță cu sentimentul din cimitir de vinerea, însă întâmplarea a făcut, că minune nu-i pot zice, ca în an electoral, după ora 12, nu “Hristos a Înviat să” auzim, ci zgomote de artificii.

Poposesc uneori cu orele pe blogul lui Iv. Citesc, recitesc, mă bucur. Iv vrea să ne recâștigăm inocența, am gândit-o de multe ori, iar aseară am auzit această idee venind din partea Ancăi Mureșan, una dintre persoanele care au vorbit despre personajul un pic fictiv și poezia lui perfect reală.

“Un fluture m-a rugat să-ți transmit asta, vezi și tu” Iv (asta scrie pe cartea lui Iv pe care-am luat-o aseară, prima dintre cele 30 cu dedicații speciale din partea enigmaticului autor).

Aseară s-a așezat în palma mea un fluture cu versuri pe aripioare. Am fost la lansarea cărții lui Iv cel Naiv, Versez, la librăria Cărtureși.

Am fost primită cu ceaiuri bune și biscuiți și-am admirat decorul făcut de Vladimir Turturică. M-am simțit ca-ntr-un acvariu cu pești multicolori, povestitori, iar cei mai apropiați de Iv ne-au și vorbit despre el. El i-a rugat, ne-a mărturisit asta printr-o înregistrare, pe care-o puteți citi mai jos:

Știu că mulți dintre voi ați venit aici ca să aflați cine sunt. Pot să vă spun cine nu sunt. Nu sunt un adolescent talentat, plin de coșuri, nu sunt un proiect de marketing, nu sunt o ea, de fapt, nici n-am suferit un accident care m-a desfigurat. Port ochelari. Nu țin morțiș să nu aflați cine sunt. E frumos aici la Cluj. Și mai curat în interioarele oamenilor. Cred că sunt într-un fel gândurile voastre. Sunt pofta voastră de idei, bucuria voastră în fața unei glume neașteptate, supriza plăcută de după colțul următorului vers. N-am o voce prea comercială. Noroc că scriu bine. Așa că i-am întrebat pe niște prieteni dacă vor să vă zică ce cred despre ce scriu. Slavă Domnului, cred ceva și au vrut. Nu știu ce o să vă zică, mai ales că nu i-am întâlnit niciodată. Dar îmi sunt tare dragi. Sper să nu exagereze, nici cu laudele, nici cu lipsa lor. Abia aștept să vină primăvara!

Și eu aștept nerăbdătoare primăvara, iar pe lângă zâmbetele primite azi, pot spune că și lansarea de ieri a adus primăvara mai aproape de mine. Mai multe despre lansare, despre ce s-a discutat, am scris în alt loc și voi publica curând, așa că voi reveni cu link-ul. Până atunci, vă las cu o poezie de pe aripa dreaptă a fluturelui trimis de Iv.

Citeşte mai departe…

Mi-a fost dat să-i dau tonul azi, unui zâmbet care mi-a umplut ziua, care-a venit ca cel mai voios cadou de Ziua Femeii.

Săptămâna trecută, de 1 martie, Cafeneaua Atellier din Cluj le oferea fetelor câte-un zâmbet pe-un carton mic, prins c-un șnur roș-alb. Mi-am luat și eu un zâmbet, l-am pus în portofel și mi-am văzut de drum.

Astăzi, la chioșculețul de la căminul 0 din Observator, în timp ce-mi aruncam hârtiile din portofel ca să văd dacă găsesc și ceva bani, am dat peste rânjetul simpatic capturat acum câteva zile. I l-am oferit tipei care m-a servit, alături de un “La mulți ani de ziua femeii!”. În clipa următoare am fost răsplătită cu cel mai mare cadou pentru cel mai mic gest făcut în ultima vreme. Un zâmbet voios și-un “mulțumesc” atât de franc, că până și florile ar fi tremurat de bucurie. A zbughit-o apoi în câteva secunde și i-a arătat bucuroasă paznicului căminului ce a primit, după care mi-a mai întors un zâmbet larg. Mi-a înseninat ziua.

Ladies, la mulți ani!

Îmi place uneori să mă pierd prin mulțime. Să stau pitită într-un colț cu vizibilitate maximă și să observ cum roiește lumea în jur. Să mă joc cu culorile de pe hainele lor și cu gesturile ce le trădează trăirile. Să observ și să descriu ce-mi văd ochii alături de ce feste-i îi place imaginației mele să-mi mai joace.

Și pentru că tot mi-e drag să observ și să descriu ce prin față mi se năzare, de ce n-aș începe o sesiune de postări pornite din ceea ce-mi stârnesc necunoscuții în călătoria lor?

 Astăzi, într-o cafenea din Cluj, m-am așezat la o masă cu formă de ușă cu gândul de a lucra ceva. După ce mi-am terminat treaba, dar nu și berea neagră care parcă trăgea de mine s-o sorb mai rapid, am început să-mi arunc privirea în încăpere. Și-am început să povestesc și nu în van, căci tare drag mi-e când oamenii sunt dispuși să-mi citească aberațiile.

START

- Mergem mâine la o expoziție? E și o degustare de vinuri, ne cherchelim! “E degustare, tu ce crezi? O guriță, cât să sorbim”, îmi răspunde o prietenă.

- O să le zic că nu simt niciun gust și că trebuie să mai încerc. Sau că nu știu să degust și să mă învețe. Și că repetiția e mama învățării.

La masă cu mine stau unii care au ceva ședință. E un tip, cred că-i ceva șef, le zice cum să lucreze. Și eu butonez în capu’ mesei ca o “boasă”.

La masa de alături, chiar lângă pian, sunt doi ciudați, la prima vedere. O tipă foarte creață cu o tonă de păr și o fustă galbenă cu buline negre. Și un mustăcios sexi neglijent. Beau bere la halbă, ea se joacă cu zulufii și-l privește cu jind. El ține strâns halba, pot vedea cum îi zvâcnesc venele.

Tocmai a trecut un tip la sacou de catifea. Era să scriu sacou de cafenea. Înalt, lat în umeri, cu ochelari, postură business, mergea grăbit spre baie să-și golească vezica de intelectual. Și geniile urinează, nu-i așa?

Citeşte mai departe…

Cu siguranţă vă amintiţi de eroul din benzile desenate şi apoi desenele animate, Plasticman. Acest personaj mă fascina când eram mică. Eram încântată de capacităţile lui de a se lungi cum i se năzărea, de a se încolăci, de a sări ca un arc şi, mai ales, de a salva una-alta, căci vorbim de un super-erou cu acte în regulă.

Dansatorul Arthur Cadre, sau lebăda breakdance-ului, mi-a amintit, prin dansul său, de acest erou al copilăriei.

descoperit în almanahul de link-uri al Ligiei.