Asta-i perioada aia a anului din care eu îmi trag seva. FITS și TIFF sunt combustibil pentru ozeneul meu. Din 25 până în 31 mai, mă încarc cu teatru. Aș sta până la final și, chiar dacă-s bucuroasă că cele două festivaluri nu se mai suprapun, tura asta vreau 10 zile de TIFF, cu-atât mai mult cu cât ieri am aflat o grămadă de vești bune despre festivalul de film de la Cluj.

Nu știu dacă e coincidență sau o adevărată sursă de inspirație, însă în 2012 se domolesc crizele. Festivalul de Teatru de la Sibiu stă sub semnul crizelor, în timp ce filmele din competiția de la TIFF au ca temă centrală crizele de orice fel.

De asemenea, o parte din cei cinci cititori ai mei (da, a crescut numărul), știu că mie-mi place Sigur Rós. Unul, care probabil a citit de pe blogul ăsta cam tot ce am uitat eu c-am scris, știe cât de impresionată am fost când, acum doi ani, la FITS, un spectacol de dans a început pe una dintre piesele lor. Ce nu știe prea multă lume, poate doar cei care au răsfoit blogul festivalului de film și presa clujeană de ieri, e că un membru al trupei a făcut coloană sonoră a unui film ce va fi prezentat la TIFF, Vulcanul, și mai mult, va fi prezent la Cluj ca membru al juriului.

Și acestea nu-s singurele elemente care mă fac să îndrăgesc așa tare cele două festivaluri. Până la urmă, e vorba de teatru și de film, două stări în fața cărora îmi las ochii căscați, gândurile într-un ungher de minte, sufletul deschis, mintea tot mai limpede și toate grijile cât mai departe. Preț de câteva momente (până la câteva ore), mă las furată din viața mea și trăiesc cât mai frumos și mai ales, artistic, prin alții.

Abia aștept să vă povestesc și vouă prin ce vieți am mai trecut, ce trăiri am adunat și câte culori mi-au luminat retina (aici vin și cu partea foto, dacă aparatul meu antic și drag binevoiește să fie resuscitat). Între timp, vă las lista spectacolelor pe care intenționez să le văd la Sibiu, cine știe, poate vom fi colegi de sală și stări. În ceea ce privește filmele de la TIFF, vreau să las spontaneitatea să aleagă, mă las ghidată și de recomandările făcute de Mihai Chirilov, plus doza binemeritată de Kubrick.

Spectacole de la FITS 2012, care vor trece prin retina ozeneului:

Citeşte mai departe…

Octavian Repede este un om interesant. Pe lângă faptul că e soțul unei tipe care a contribuit la “creșterea” mea ca om care dă cu pana, mai e și un tip foarte ambițios, fără ca să-și dea seama asta în primul moment al oricărei zile. A făcut deja un film, care m-a convins să realizez un portret cu omul din spatele proiectului “Draco – chipurile de piată”. Și foarte mare mi-a fost bucuria când am primit zilele trecute pe mail, următoarele rânduri:

DRACO-chipurile de piatra” s-a finalizat dupa 1 an si jumatate.
Filmul expune intr-o maniera originala, neprotocronista sau in legatura cu fenomenul daco-traco maniac, o portretizare a vechilor locuitori ai spatiului romanesc. Productia contine imagini deosebite de la Vatican, Roma, cetatile dacice patrimoniu UNESCO din Muntii Orastiei,de pe cursul Dunarii, Marea Neagra, Adamclisi, sau statui de daci realizate de sculptori romani putin cunoscute, etc.

Documentarul se constituie intr-o intriga a spectatorului referitoare la inca enigmatica si pasionala civilizatie daco-geta.

Trailerul producției ce conține teme precum marte, viziune asupra morții și a vieții etcetera, puteți să-l vedeți mai jos și, dacă vă convinge, să transmiteți mai departe:

pagina de facebook

Sound of Noise este unul dintre cele mai simpatice filme văzute de mine în ultima perioadă. E drept, prea multe filme n-am văzut, dar nu pot trece cu vederea că e vorba de un film suedez care chiar mi-a intrat la suflet. Și în urechi, căci e o peliculă muzicală aparte, una despre muzica din jurul nostru, de peste tot, despre sunetele banale pe care nu ni le putem imagina adunate în, să le zicem, melodii. Nu vreau să intru prea mult în detalii, vă las pe cei curioși de film să descoperiți sunetele despre care vorbesc. Am aflat că a fost și la TIFF în 2011 și nu știu cum de-am reușit să-l ratez.

Grupul de toboșari anarhiști, Six Drummers, care formează sarea și piperul filmului, apare într-un proiect mai vechi, scurtmetrajul Music for One Apartment and Six Drummers (2001), care reprezintă și punctul de pornire al fimului amintit.

Pe final, vă las cu melodia de final… electric love, o melodie mai mult decât relaxantă, care-ți îndeamnă visele să alerge către o zi de vară:

In my dream we will walk down the beach on the sand in the moonlight
We’ll dance to the sound of the waves and swim in the starlight
But the energy building inside will be kept on the safe side
The music will stop, it’s time to wake up, or we’ll get burned by the night…

Sarah Morton: I pity your mother.
Julie: You pity her? Why?
Sarah Morton: Well, I imagine having a daughter who comes home with a different man every night must be difficult for a mother.
Julie: Well, you imagine wrong. You know what? You’re just a frustrated Englishwoman who writes about dirty things but never does them. You can shove your uptight morals up your ass!

“Swimming pool” e o peliculă cu un puzzle aparent uşor de rezolvat, însă toate detaliile cărora iniţial nu le găseşti rostul, nu-s aruncate tocmai aiurea şi gândul ăsta poate să-ţi răsară în minte abia la final când te atinge un semn de întrebare. Drept e că nici atunci, stând pe gânduri, nu poţi clarifica chiar totul.

O renumită scriitoare britanică de romane poliţiste ajunge în punctul de menopauză al carierei şi îşi pierde orice fir de inspiraţie. Editorul ei vine ca un duh cu soluţia salvatoare, trimiţând scribul nedumerit la căsuţa lui de vacanţă din Franţa. Bineînţeles, acesta subliniază faptul că acolo nu doar că îşi va găsi inspiraţia, dar are la dispoziţie şi o piscină. Un loc frumos, diferit şi zero companie te poate umple de idei. Liniştea şi pofta de scris apărută uşor i se sting după ce apare năvalnică, la casa tatălui ei, de nicăieri, blondina Julie, ce-i va deveni pe parcurs fascinantă scriitoarei londoneze, căreia i-a fost ca un ghimpe iniţial.

De la subtile delectări de pe terasa casei cu trupul tinerei ce pluteşte lasciv la marginea piscinei şi până la o relaţie de complicitate între cele două nu mai e mult. Şi să nu pară în zadar aptitudinea ei de criminalist, avem şi-o crimă la mijloc şi mister. Şi dâra de imaginaţie a scriitoarei, ce se înfinge pe parcurs în poveste. Sau alte interpretări, după caz, căci Francois Ozone şi-a făcut puţin de cap. Oricum, Charlotte Rampling e eleganţa în persoană în filmul ăsta.

Ce-i cu piscina? De-acolo ies şi-acolo se scaldă iluziile ţâşnite din frustrări şi te şi miri ce alte gânduri.

Am primit şi eu leapşa cu filmele din alfabet, de la Marian. Adică se iau pe rând literele din alfabet şi se trece în dreptul lor filmul preferat care începe cu litera respectivă.  Să purcedem, aşadar:

A – Alphaville

B – Breaking the Waves

C – The Conversation

Citeşte mai departe…