articol publicat pe republica culturală chineză:

Gata, e oficial, a început Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Matinală, cu teatru-n gând, m-am îndreptat spre locul de unde mi-am luat legitimația, invitațiile și tot ce-i trebuie unui blogger acreditat la FITS. N-am putut să nu remarc, cunoscând Sibiul oricărui anotimp, că festivalul, deși nu începuse la ora aia, a scos din case sibienii. Bine, a fost nevoie și de contribuția vremii frumoase, care nu a stat degeaba. La Sibiu vremea e superbă, terasele încărcate de oameni, mulți turiști pe străzi, mulți localnici, copii veseli care dau mâna cu statuile de pe Bălcescu și se bucură la fiecare zâmbet pe care-l schițează “oamenii de piatră”.

Ziua 1 de la FITS a prins Sibiul în pregătiri. Apar invitații, apar artiștii, presa, bloggerii și alți iubitori de teatru care-și caută rapid un cuib pentru câteva zile, apoi pornesc pe străzile orașului urmărind mirosul de teatru.

Festivalul a debutat anul acesta la Rășinari, unde s-a jucat la ora 12:00, “Ispita Cioran”, în regia lui Gavriil Pinte, care regizează astfel al doilea spectacol la Rășinari, tot într-un tramvai. Așadar, teatrul sibian ne propune o călătorie de două ore, cu tramvaiul, prin viața lui Emil Cioran. Și ce loc mai bun ar fi putut alege, dacă nu locul ce ni l-a dat pe Cioran?

Apoi, la ora 13:00, mesajul de anul acesta al festivalului, comunități, a fost explicat într-un mod aparte, printr-o paradă de costume populare ale etniilor din județul Sibiu, care, am înțeles că a fost colorată și veselă, un început numai bun.

Pietonala Bălcescu este unul dintre locurile aglomerate în fiecare zi de festival, un spațiu potrivit carnavalelor, defilărilor și chiar și dansului. Aici, încă din prima zi a festivalului au început să apară diverse personaje.

* Călăreții fără cap – care erau de fapt trei tipi înalți, fără cap, dar și fără cal, cu umbrele negre și cu eșarfe deschise la culoare, înfășurate în jurul gâtului. Pe principiul, dacă n-ai cap, nu te plouă în gât, că ai umbrelă, cei trei “călăreți” s-au plimbat, au scos diverse sunete și s-au lăsat fotografiați alături de doritori.

* Carribean dances and music – trupa de dansatori, ajunsă astăzi la 70-90 de dansatori, a început timid, prin 2001, după niște experiențe dramatice, vrând să comemoreze abolirea sclavagismului. Astăzi surprind prin originalitatea coregrafică, muzica inedită și entuziasmul membrilor. Mișcările lor sunt inspirate din dansurile caraibiene tradiționale.

* Stegarii din Arezzo – câteva tobe din senin și steaguri colorate în aer. De atât a fost nevoie pentru a se strânge mulțimea în Piața Mare pentru a-i vedea pe stegarii din Arezzo care s-au prezentat la Sibiu cu surle și trâmbițe într-un sens cât se poate de propriu.

Prima zi a FITS-ului nu se încheie aici. La ora 17:00 a început un spectacol de teatru pur clasic, la Casa de Cultură. Este vorba de Idiotul, regizat de Eimuntas Nekrosius din Lituania. Spectacolul se adresează persoanelor care apreciază teatru clasic, cultura rusească și mai ales, celor care au răbdare să vadă o piesă bună de teatru până la final (căci care 5h).

Spectacole de stradă urmează să mai fie și în Piața Mică, iar la doi pași, în Piața Mare, unde văd că acum se fac repetiții, publicul va fi încântat de concertul de deschidere al festivalului, care-i va aduce pe scenă pe cei de la Holograf, după care, un spectacol foarte așteptat va începe: TRANSITion – o reprezentație legată de aceeași temă, a comunităților, iar întrebarea principală este: Cine sau ce ne privește?

La ora 22:00, la sala Simerom, eu merg să văd “Don Juan vine din război”, spectacol de la Teatrul Național “Radu Stanca”, o piesă de teatru despre care voi scrie mult mai multe, mâine.

Ziua de debut a festivalului se va încheia cu un foc de artificii la Cazarma 90. Spectacole sunt peste tot, toată ziua, nu e nevoie decât să luați programul la răsfoit.

sursa foto: sibfest.ro

Electra e o piesă cu emoție. O piesă de teatru scurtă, dar încărcată de semnificații, concentrată. Cu un decor simplu, dar un fundal sonor pe care nu-l uiți. Unul live. Grupul Iza care cântă de te trec fiorii. Niște oameni simpli (trei instrumentişti  – zongoră, vioară, tobă – şi două vocaliste) care se plimbă cu trupa de actori de la Sibiu prin țară și nu numai. Pentru că Electra lui Măniuțiu a fost apreciată și peste hotare.

Spectacolul a fost prezentat și în Israel, Ungaria, Cipru, Belgia, Muntenegru, Portugalia, Franţa şi  Spania, unde în 2008 a câştigat trei premii la „Festivalul de Teatru Clasic de la Mérida”: premiul pentru cea mai bună dramaturgie, premiul pentru cel mai bun montaj, ambele pentru Mihai Măniuţiu, şi premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal.

Electra nu e altceva decât o tragedie antică. Electra regizorului clujean îmbină tragedia grecească cu tradiția maramureșeană care îi amintește acestuia de Elada și crează astfel un dialog între o lume care s-a stins și una care există. Pe scena teatrului din Cluj s-a mai spus o dată povestea celor doi frați (Electra și Orestes) care și-au răzbunat tatăl (Agamemnon) omorându-și mama (Clytemnestra) și tatăl vitreg (Aegisthus). În centrul poveștii stă suferința de nestrămutat a Electrei în urma pierderii și dorința ei de răzbunare. Mariana Presecan este o Electra ideală. Te poartă încă de la început prin toate stările prin care ea trece, reușești să simți datorită talentului său actoricesc atât durere, cât și țipăt sau plâns, chiar de stai cuminte și atent la locu-ți. Cuțitele lucioase, praful de pe podea, calul albastru ce te duce cu gândul la regalitate cât și costumele – albe pentru vinovați și negre pentru ceilalți, conturează simbolic piesa, întregind jocul actorilor dintre care nu putem să-i omitem pe Marian Râlea, Dan Glasu, Ioana Crăciunescu, Gelu Potzolli, Ofelia Popii, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc și nu numai.

Am văzut prima dată piesa acum un an pe scena Teatrului Radu Stanca din Sibiu. Un teatru micuț, dar cochet, cu o scenă potrivită pentru o astfel de reprezentație. Un teatru unde actorii sibieni sunt acasă și unde Electra s-a jucat natural. Unde mi-a transmis cei mai puternici fiori de când sunt spectator de teatru. Zilele trecute am revăzut-o pe scena Teatrului Național din Cluj. Deși uriaș și încărcat de oameni, în fața mea, actorii și-au derulat același joc natural și încărcat de trăiri. Mai degrabă m-au interesat reacțiile celor din jur, căci știam deja ce a trezit în mine piesa lui Măniuțiu. M-am bucurat să-i văd zâmbind și aplaudând puternic pe muzica grupului Iza. Deși la teatrul din Sibiu, lucrul care ajungea să mă deranjeze la un moment dat erau aplauzele sufocante și interminabile (și nu toate piesele le meritau), de data asta am simțit că aproape de 1000 de perechi de palme, după cum am aflat apoi, pot în dansul lor să aducă satisfacție și mulțumire actorilor merituoși.

sursa foto: galerie.liternet.ro

It’s all about being high and down at the same time…

Cu aceste cuvinte începe spectacolul regizat de Radu Afrim și în aceste cuvinte aș putea rezuma mesajul piesei Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, piesă care a ajuns deja la a treia reprezentație pe scena Teatrul Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Suntem plimbați în mai bine de două ore prin spațiu, prin cosmosul conceput de scriitorul piesei, scoțianul David Grieg și colorat de regizorul român.

În spațiu, totul e altfel. Timpul se calculează altfel, anii curg, capsula Harmony 114 e pierdută prin cosmos de 13 ani. Cei doi cosmonauți, Casimir și Oleg își amintesc de femeile din viața lor, fie unele din ele doar niște chipuri alb-negre pe câteva cărți de joc.

Nastasia e fiica lui Casimir, cea căreia i-a promis că o să se întoarcă de sus, dar de care nu-și mai aduce aminte. Nu mai știe cum are părul, ochii, plimbarea prin spațiu îi șterge amintirile. Oleg, în schimb, își amintește de Adriana, fata pe care n-a îndrăznit s-o mai caute, cea pe care a iubit-o și căreia vrea să îi lase ultimul mesaj. Ea, așteptând telefonul de a doua zi și văzând apoi că nu o mai caută, mai mult ca sigur l-a uitat.

Spațiul, în imensitatea lui, nu ne spune altceva decât că suntem singuri. Că navigăm precum niște comete și ne întâlnim la întâmplare, că ne adunăm câte doi, trei și-apoi dispărem, ne blocăm. Putem rămâne blocați și pe Pământ, iar cei din spațiu așteaptă semne de la noi.

Nastasia, fiica lui Casimir, e blocată. Ea așteaptă semne din spațiu, de la tatăl ei. Încearcă să scape la fel cum încearcă să-și găsească iubirea. Dar în blocaj, iubirea capătă forma unor bacnote. După ce Keith, cel căruia îi dăruiește o cravată și inima ei, dispare, își schimbă gândurile și părerile despre bărbați și se-ntovărășește cu Sylvia. Apoi apare Eric dispus să-i cumpere totul. – Ești bogat, domnule? –Sunt norvegian!

Când văd lumea, bărbații o văd prin ochii lor, ei sunt în imagine, cum e camera de filmat în film; când vedem noi lumea, suntem în film, Sylvia.

La final, înregistrarea este încheiată. Oleg își încheie mesajul către Adriana. Vivienne, soția pe care Keith a părăsit-o nu reușește să-i înțeleagă indiciile sau să meargă mai departe. Cei ce se limitează, rămân în urmă.

Dacă e să ne eliberăm de pe pământ trebuie să ne cunoaștem mai întâi limitele.

Radu Afrim a reușit ce și-a propus, a lucrat fiecare scenă în alt registru, cel puțin pe plan estetic. Ne-a prezentat un spațiu așa cum l-ar percepe aprope oricine, haotic. Te duce puțin cu gândul la Odiseea lui Kubrik, mai ales că regizorul e și amintit în piesă. În rest, ca-n piesele lui Afrim și nu numai, cuvinte obscene, nuditate, englezisme, rime, cântece, dans, multă culoare și lumini. Să nu uităm coloana sonoră care poate fi chiar mai plăcută decât piesa în sine. Regizorul se bazează pe imagine și lasă pe fiecare să-nțeleagă piesa în felul lui. Cu cât rămân mai multe aspecte nelămurite, cu-atât mai bine. Sau cum să pleci de la o piesă de teatru intrigat, nervos, cu-o grămadă de întrebări, prea puține răspunsuri și oasele amorțite de la prea mult stat în sală. Ori poți să adopți un zâmbet tâmp și să te închizi în nava ta. La final, tot vei avea câteva mesaje de transmis din spațiu.

Uneori, tot ce îți dorești e să dispari. Să te pierzi în spațiu. “E normal intratul definitiv in mare?”

Sursa foto: Nicu Cherciu

Janis Joplin izbucnind pe fundal cu al său ascuţit Summertime şi versuri culese din Shakespeare, Sarah Kane şi Luigi Pirandello. Printr-o formă de teatru tranşant de deschisă, one-man-show-ul oferit de artistul italian, Pippo Delbono, ne arată disperata poveste autobiografică a acestuia.

O sală simplă şi destul de mică. În mijloc o masă pe care zac două sticle şi un pahar, un scaun şi un microfon. Şi artistul. Nu e nevoie de altceva când te afli în preajma acestui om dispus să-ţi ofere tulburătoarea lui poveste. Una de iunie, una ce te răscoleşte şi pe care n-o vrei veridică. Te laşi purtat de tot ce-ţi exprimă Pippo, dar prinzi atât de mult drag de el că, cu tot farmecul povestirii, nu vrei să fie adevărat ce tocmai ai descoperit.

O poveste plină de emoţie a fost spusă în a opta zi de festival la Sala Studio a Teatrului Naţional „Radu Stanca”. O parte din compania lui Pippo Delbono din Italia a fost prezentă la Sibiu. Mai bine de 80 de minute, Pippo ne-a spus povestea lui de iunie. Da, povestea sinceră a artistului italian este pusă pe tavă şi completată de câteva fragmente din spectacolele realizate de el uitându-se în viaţa lui: „Strigătul”, „Vremea asasinilor”, “Furia”, “Henry V” etc. Acesta a cotrobăit prin cele mai sensibile sertare şi ne-a purtat prin cadrele dezolante peste care el a trecut cu tărie şi încredere.

Citeşte mai departe…

La Teatrul Naţional „Radu Stanca”, în a opta zi a festivalului, am putut să vedem o interesantă parodie marca Alexandru Dabija şi actorii Teatrului Odeon. O poveste împărţită în patru, una care vrea să-ţi spună cum se face teatru azi şi cum se percepe acesta, patru bucăţi care îţi stârnesc hohote de râs (isteric sau ironic) din clipă în clipă.

Chiar dacă pare o comedie delicioasă pentru cei mai mulţi din sală, spectacolul lui Dabija se adresează unui public de avizaţi. Pornind de la scena meşterilor din Visul unei nopţi de vară, ni se prezintă în cele aproape 90 de minute, patru fragmente care ni-i petrec în faţă pe Gutuie, Fundulea, Piţigoi, Foamete, Nănău şi Scoabă.

Tendinţele teatrului românesc sunt expuse şi satirizate în patru părţi sub masca uriaşă a unui leu şi prin searbăda crăpătură a unui „zid”.

La început meşterii sunt reprezentaţi de nişte femei îmbrăcate în negru, iar Theseus şi Hippolyta, veniţi să le urmărească spectacolul, într-un cuplu de homosexuali, în constrast cu meşterii. Doamnele se dovedesc apoi nişte fiinţe absolut normale, dornice să facă teatru. Remarcant mi s-a părut în această primă parte, joacul actoriceasc al Oanei Ştefănescu (Pyramus).

Citeşte mai departe…