Electra e o piesă cu emoție. O piesă de teatru scurtă, dar încărcată de semnificații, concentrată. Cu un decor simplu, dar un fundal sonor pe care nu-l uiți. Unul live. Grupul Iza care cântă de te trec fiorii. Niște oameni simpli (trei instrumentişti  – zongoră, vioară, tobă – şi două vocaliste) care se plimbă cu trupa de actori de la Sibiu prin țară și nu numai. Pentru că Electra lui Măniuțiu a fost apreciată și peste hotare.

Spectacolul a fost prezentat și în Israel, Ungaria, Cipru, Belgia, Muntenegru, Portugalia, Franţa şi  Spania, unde în 2008 a câştigat trei premii la „Festivalul de Teatru Clasic de la Mérida”: premiul pentru cea mai bună dramaturgie, premiul pentru cel mai bun montaj, ambele pentru Mihai Măniuţiu, şi premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal.

Electra nu e altceva decât o tragedie antică. Electra regizorului clujean îmbină tragedia grecească cu tradiția maramureșeană care îi amintește acestuia de Elada și crează astfel un dialog între o lume care s-a stins și una care există. Pe scena teatrului din Cluj s-a mai spus o dată povestea celor doi frați (Electra și Orestes) care și-au răzbunat tatăl (Agamemnon) omorându-și mama (Clytemnestra) și tatăl vitreg (Aegisthus). În centrul poveștii stă suferința de nestrămutat a Electrei în urma pierderii și dorința ei de răzbunare. Mariana Presecan este o Electra ideală. Te poartă încă de la început prin toate stările prin care ea trece, reușești să simți datorită talentului său actoricesc atât durere, cât și țipăt sau plâns, chiar de stai cuminte și atent la locu-ți. Cuțitele lucioase, praful de pe podea, calul albastru ce te duce cu gândul la regalitate cât și costumele – albe pentru vinovați și negre pentru ceilalți, conturează simbolic piesa, întregind jocul actorilor dintre care nu putem să-i omitem pe Marian Râlea, Dan Glasu, Ioana Crăciunescu, Gelu Potzolli, Ofelia Popii, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc și nu numai.

Am văzut prima dată piesa acum un an pe scena Teatrului Radu Stanca din Sibiu. Un teatru micuț, dar cochet, cu o scenă potrivită pentru o astfel de reprezentație. Un teatru unde actorii sibieni sunt acasă și unde Electra s-a jucat natural. Unde mi-a transmis cei mai puternici fiori de când sunt spectator de teatru. Zilele trecute am revăzut-o pe scena Teatrului Național din Cluj. Deși uriaș și încărcat de oameni, în fața mea, actorii și-au derulat același joc natural și încărcat de trăiri. Mai degrabă m-au interesat reacțiile celor din jur, căci știam deja ce a trezit în mine piesa lui Măniuțiu. M-am bucurat să-i văd zâmbind și aplaudând puternic pe muzica grupului Iza. Deși la teatrul din Sibiu, lucrul care ajungea să mă deranjeze la un moment dat erau aplauzele sufocante și interminabile (și nu toate piesele le meritau), de data asta am simțit că aproape de 1000 de perechi de palme, după cum am aflat apoi, pot în dansul lor să aducă satisfacție și mulțumire actorilor merituoși.

sursa foto: galerie.liternet.ro

It’s all about being high and down at the same time…

Cu aceste cuvinte începe spectacolul regizat de Radu Afrim și în aceste cuvinte aș putea rezuma mesajul piesei Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, piesă care a ajuns deja la a treia reprezentație pe scena Teatrul Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Suntem plimbați în mai bine de două ore prin spațiu, prin cosmosul conceput de scriitorul piesei, scoțianul David Grieg și colorat de regizorul român.

În spațiu, totul e altfel. Timpul se calculează altfel, anii curg, capsula Harmony 114 e pierdută prin cosmos de 13 ani. Cei doi cosmonauți, Casimir și Oleg își amintesc de femeile din viața lor, fie unele din ele doar niște chipuri alb-negre pe câteva cărți de joc.

Nastasia e fiica lui Casimir, cea căreia i-a promis că o să se întoarcă de sus, dar de care nu-și mai aduce aminte. Nu mai știe cum are părul, ochii, plimbarea prin spațiu îi șterge amintirile. Oleg, în schimb, își amintește de Adriana, fata pe care n-a îndrăznit s-o mai caute, cea pe care a iubit-o și căreia vrea să îi lase ultimul mesaj. Ea, așteptând telefonul de a doua zi și văzând apoi că nu o mai caută, mai mult ca sigur l-a uitat.

Spațiul, în imensitatea lui, nu ne spune altceva decât că suntem singuri. Că navigăm precum niște comete și ne întâlnim la întâmplare, că ne adunăm câte doi, trei și-apoi dispărem, ne blocăm. Putem rămâne blocați și pe Pământ, iar cei din spațiu așteaptă semne de la noi.

Nastasia, fiica lui Casimir, e blocată. Ea așteaptă semne din spațiu, de la tatăl ei. Încearcă să scape la fel cum încearcă să-și găsească iubirea. Dar în blocaj, iubirea capătă forma unor bacnote. După ce Keith, cel căruia îi dăruiește o cravată și inima ei, dispare, își schimbă gândurile și părerile despre bărbați și se-ntovărășește cu Sylvia. Apoi apare Eric dispus să-i cumpere totul. – Ești bogat, domnule? –Sunt norvegian!

Când văd lumea, bărbații o văd prin ochii lor, ei sunt în imagine, cum e camera de filmat în film; când vedem noi lumea, suntem în film, Sylvia.

La final, înregistrarea este încheiată. Oleg își încheie mesajul către Adriana. Vivienne, soția pe care Keith a părăsit-o nu reușește să-i înțeleagă indiciile sau să meargă mai departe. Cei ce se limitează, rămân în urmă.

Dacă e să ne eliberăm de pe pământ trebuie să ne cunoaștem mai întâi limitele.

Radu Afrim a reușit ce și-a propus, a lucrat fiecare scenă în alt registru, cel puțin pe plan estetic. Ne-a prezentat un spațiu așa cum l-ar percepe aprope oricine, haotic. Te duce puțin cu gândul la Odiseea lui Kubrik, mai ales că regizorul e și amintit în piesă. În rest, ca-n piesele lui Afrim și nu numai, cuvinte obscene, nuditate, englezisme, rime, cântece, dans, multă culoare și lumini. Să nu uităm coloana sonoră care poate fi chiar mai plăcută decât piesa în sine. Regizorul se bazează pe imagine și lasă pe fiecare să-nțeleagă piesa în felul lui. Cu cât rămân mai multe aspecte nelămurite, cu-atât mai bine. Sau cum să pleci de la o piesă de teatru intrigat, nervos, cu-o grămadă de întrebări, prea puține răspunsuri și oasele amorțite de la prea mult stat în sală. Ori poți să adopți un zâmbet tâmp și să te închizi în nava ta. La final, tot vei avea câteva mesaje de transmis din spațiu.

Uneori, tot ce îți dorești e să dispari. Să te pierzi în spațiu. “E normal intratul definitiv in mare?”

Sursa foto: Nicu Cherciu

Janis Joplin izbucnind pe fundal cu al său ascuţit Summertime şi versuri culese din Shakespeare, Sarah Kane şi Luigi Pirandello. Printr-o formă de teatru tranşant de deschisă, one-man-show-ul oferit de artistul italian, Pippo Delbono, ne arată disperata poveste autobiografică a acestuia.

O sală simplă şi destul de mică. În mijloc o masă pe care zac două sticle şi un pahar, un scaun şi un microfon. Şi artistul. Nu e nevoie de altceva când te afli în preajma acestui om dispus să-ţi ofere tulburătoarea lui poveste. Una de iunie, una ce te răscoleşte şi pe care n-o vrei veridică. Te laşi purtat de tot ce-ţi exprimă Pippo, dar prinzi atât de mult drag de el că, cu tot farmecul povestirii, nu vrei să fie adevărat ce tocmai ai descoperit.

O poveste plină de emoţie a fost spusă în a opta zi de festival la Sala Studio a Teatrului Naţional „Radu Stanca”. O parte din compania lui Pippo Delbono din Italia a fost prezentă la Sibiu. Mai bine de 80 de minute, Pippo ne-a spus povestea lui de iunie. Da, povestea sinceră a artistului italian este pusă pe tavă şi completată de câteva fragmente din spectacolele realizate de el uitându-se în viaţa lui: „Strigătul”, „Vremea asasinilor”, “Furia”, “Henry V” etc. Acesta a cotrobăit prin cele mai sensibile sertare şi ne-a purtat prin cadrele dezolante peste care el a trecut cu tărie şi încredere.

Citeşte mai departe…

La Teatrul Naţional „Radu Stanca”, în a opta zi a festivalului, am putut să vedem o interesantă parodie marca Alexandru Dabija şi actorii Teatrului Odeon. O poveste împărţită în patru, una care vrea să-ţi spună cum se face teatru azi şi cum se percepe acesta, patru bucăţi care îţi stârnesc hohote de râs (isteric sau ironic) din clipă în clipă.

Chiar dacă pare o comedie delicioasă pentru cei mai mulţi din sală, spectacolul lui Dabija se adresează unui public de avizaţi. Pornind de la scena meşterilor din Visul unei nopţi de vară, ni se prezintă în cele aproape 90 de minute, patru fragmente care ni-i petrec în faţă pe Gutuie, Fundulea, Piţigoi, Foamete, Nănău şi Scoabă.

Tendinţele teatrului românesc sunt expuse şi satirizate în patru părţi sub masca uriaşă a unui leu şi prin searbăda crăpătură a unui „zid”.

La început meşterii sunt reprezentaţi de nişte femei îmbrăcate în negru, iar Theseus şi Hippolyta, veniţi să le urmărească spectacolul, într-un cuplu de homosexuali, în constrast cu meşterii. Doamnele se dovedesc apoi nişte fiinţe absolut normale, dornice să facă teatru. Remarcant mi s-a părut în această primă parte, joacul actoriceasc al Oanei Ştefănescu (Pyramus).

Citeşte mai departe…

Pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu am avut ocazia să vedem în a cincea zi a festivalului, un spectacol de dans şi lumini în acelaşi timp. Trupa israeliană Kibbutz Contemporary Dance Company (KCDC) ne-a mai prezentat un dans cu o seară înainte, e vorba de spectacolul „Amintiri”. De data aceasta am putut urmări spectacolul de dans „Aproape de soare”, inspirat din opera “Woyzeck” de Georg Büchner şi coregrafiat de Rami Be’er, un fel de „părinte spiritual” al trupei.

A fost odată un copil sărman şi n-avea nici tată, nici mamă, toţi erau morţi şi nu mai era nimeni pe lume. (…) Şi atunci s-a dus la soare şi cand a ajuns la soare, era o floarea-soarelui veştedă. (Woyzeck )

Cu aceste cuvinte şi cu Sigur Ros – Untitled #1 pe fundal, şi-au început spectacolul de dans şi lumini cei de la KCDC. Coregraful Rami Be’er şi trupa lui de dansatori ne-au purtat o oră prin alte lumi, mai aproape de soare. Luminile reprezintă nişte elemente de o vădită importanţă atunci când vine vorba de spectacolele lor. Muzică, dans şi o administrarea de excepţie a luminilor. Călătoria în care ne invită dansatorii israelieni are un soundtrack incredibil (eu am rămas marcată de melodia de început). Razele soarelui sunt redate atât prin lumini gălbui puternice cât şi prin „rogojinele”  pe post de veşminte, purtate de fiecare dansator. Ideea costumelor îi aparţine lui Maor Tzabar.

Călătoria înspre soare… povestea redată prin dans, în schimb, a fost destul de haotică, de fapt, nici n-am simţit că a fost vorba de o poveste, dar am privit relaxată dansul, ghidată de jocul de lumini ce-ţi rămâne o vreme fixat de retină. Mişcările dansatorilor, chiar dacă au fost vreo două greşeli (astea vizibile), au transmis când emoţie când energie.

Spectacolul oferit de trupa de dans KCDC a avut parte de nişte metode mai primitive, iar desfăşurarea spectacolului nu a fost la nivelul aşteptat de ei. La început, în loc de arhicunoscuta voce de pe bandă ce îţi spune să îţi închizi telefonul mobil, să nu faci fotografii sau filmări, de data asta, un domn a apărut în sală, ne-a transmis aceste rugăminţi, a avut pe cineva s-o spună  (prea timid şi încet) şi în engleză. Şi, de parcă n-ar fi fost suficient, în timpul reprezentaţiei, din lipsa a două reflectoare laterale, doi tipi au apărut în stânga şi dreapta senei cu câte un reflector în mână şi timp de câteva minute.

credite foto: Mihaela Marin

articol publicat aici.

În Sala Studio a Teatrului “Radu Stanca”, o trupă spaniolă de la Teatro Del Velador, a pus în scenă, în cincea zi de festival, spectacolul Noaptea/La Noche. Piesa este regizată de Juan Dolores González Caballero (cel care s-a ocupat şi de decor) şi reprezintă adaptarea piesei “Nevăzătorii” a dramaturgului belgian Maurice Maeterlinck, un exponent al teatrului simbolist. Acelaşi autor l-a inspirat şi pe Becket, “Noaptea” nu e decât o altă formă a aşteptării.

N-a venit încă?

Cinci muzicieni orbi care au plecat de la sanatoriu în vacanţă, au rămas fără însoţitorul lor, un preot. Aceştia sunt disperaţi şi pierduţi, iar singurul lucru după care tânjesc este întoarcerea preotului dispărut. Rămaşi singuri, muzicienii privaţi de bucuria luminii, a imaginilor, sunt supuşi mai multor stări începând cu teamă, panică şi continuând cu speranţă.

Unul din orbi, mai norocos, spune că vede o uşoară lumină albăstruie când e soare, apoi îşi pierde şi această inutilă calitate. Din când în când i se pare că vede umbre şi simte pe mâini lumina lunii. În smintirea lor, ajung să abereze, să facă haz de necaz, unul din ei “aude stelele”, altul spune că visează că vede, al patrulea vede cel mai bine când visează.

Ca să plângi trebuie să vezi

Personajele, în îmbulzirea lor printre cele câteva scaune şi frunze din carton ce întregesc decorul simplu, mi-au adus în minte izbitoarea imagine creionată de Jose Saramago în al său “Eseu despre orbire”. Aici, însă, totul e întunecat.

La fel cum Becket îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă un copac, în aşteptarea lui Godot, cei cinci orbi zac singuri într-un fund de pădure. Ajung treptat şi la faza îndoielii. Unul din orbi spune: “Suspectez ceva de ceva timp: suntem ascultaţi”. În acelaşi timp, alt orb, care pe deasupra era şi surd, începe să plângă. Aici îndoiala atinge cote maxime. “Ca să plângi trebuie să vezi”, spun ceilalţi şi încep să se ţipe şi să se caute haotic.

Suntem toţi nişte oameni care aşteaptă

Nenorocirea lor este privită când cu ochii-n lacrimi, când cu zâmbete subţiri. Încrederea, deşi stau puternici în aşteptare, e tot mai redusă. Nici rugăciunea nu pare să-i mai întărească. Chiar la începutul spectacolului, orbul-surd se roagă, lucru care îi scoate din sărite pe ceilalţi. Au nevoie şi de linişte, dar şi de ei împreună. În drama în care se găsesc nu le rămâne decât să aştepte. Pline de emoţie sunt momentele în care aceştia se adună şi cântă. Un vals cu tente optimiste care te face să pluteşti şi să simţi tot mai aproape senzaţia de „râs-cu-plâns”.

Credite foto: Dragoş Spiţeru

articol publicat aici.

A patra zi de festival a adus pe scena Teatrului “Radu Stanca” premiera unui spectacol eveniment. “Berlin Alexanderplatz”, piesa regizată de Dragoş Galgoţiu, s-a mai jucat la Sibiu în avanpremieră pe 14 mai. Pe lângă multitudinea de actori – cam 40 -, din echipa acestei piese mai fac parte şi scenograful Andrei Both şi Doina Levintza, responsabilă cu costumele.

Povestea lui Franz Biberkopf, care după patru ani de închisoare îşi doreşte să-şi schimbe viaţa, o aflăm din prisma unui vânzător ambulant din Piaţa Alexander. Franz a fost închis pentru că şi-a ucis logodnica. Dacă la ieşirea din închisoare, proaspătul eliberat este speriat, total dezorientat, în drumul lui în a deveni mai bun se loveşte de prea multe obstacole şi nu reuşeşte ce şi-a propus. În final, soţia lui este ucisă cu viclenie.

Berlin Alexanderplatz este un adevărat spectacol vizual şi, de ce nu, auditiv. Dar atât. Mulţi actori, multe culori, costume, lucruri care pur şi simplu îţi iau ochii. Toate într-un decor pe măsură: lumini şi aburi, bucăţi imense de carne, prea mult sclipici. Chiar dacă se spune că piesa se referă la criza politică şi economică actuală, n-aş zice că a transmis ceva. Mulţi au plecat în timpul piesei. Recunosc că n-am văzut nici eu mai mult de jumătate din spectacol. Poate a urmat ceva captivant după, nu mai am de unde să ştiu. Mi s-a părut că am stat oricum prea mult pentru puţinele lucruri transmise. Emoţie înspre zero. Reprezentaţia nu m-a atins în niciun fel. Şi s-a lungit fără rost. Cine-ar rezista trei ore? E un păcat al creatorilor români, acesta de a le fi teamă să taie din piese sau filme, să renunţe la bucăţi dragi lor, dar care îi plictisesc sau exasperează pe ceilalţi. Nici regizorul Dragoş Galgoţiu nu s-a zgârcit.

Prestaţia actorilor nu e de criticat. Sunt multe nume mari din teatrul sibian şi nu numai în acest spectacol. Vorbim aici de Marian Râlea, Florin Coşuleţ, Ofelia Popii şi alţii. Printre personajele Berlin Alexanderplatz descoperim multe figuri noi, e vorba de mulţi studenţi care au roluri importante. E vorba de “o punte între generaţii, o provocare”, precum a declarat Constantin Chiriac, directorul festivalului.

Prin culoare, muzica cu tentă uşor interbelică şi costumele sclipitoare, Berlin Alexanderplatz mi-a amintit de Balul lui Radu Alexandru Nica, bucăţi din piesă m-au dus când cu gândul la A clockwork orange, iar accentul pus pe decor şi pe… carne, de stilul lui Purcărete.

Berlin Alexanderplatz este un roman al lui Alfred Döblin, publicat în 1929. Regizorul Dragoş Galgoţiu descria a această adaptare precum o imagine a infernului cotidian. “Babilonul despre care vorbeşte Döblin este un fel de hidră a existenţei noastre, este dragonul personal cu care se luptă fiecare din noi”, a mai spus regizorul, în urma avanpremierei din 14 mai.

credite foto: Mihaela Marin

articol publicat aici.

“Închisoarea de oase” în regia lui Eugenio Barba, interpretată de Teatrul Odin din Danemarca s-a pus în scenă în a patra zi de festival, la hala Simerom din Sibiu. Aici am reuşit să văd un spectacol “altfel”, cum am hotărât să-l numesc.

În sala deloc călduroasă, te întâmpină chiar regizorul care te conduce la locuri. Fără aşteptare sau înghesuială. Nu e timp de pierdut. Piesa lui Eugenio Barba ne eliberează pentru 80 de minute şi ne aşează la două mese lungi, încărcate cu pâine şi vin roşu, simboluri ale Cinei de Taină.

„You will be the seventh”

Citeşte mai departe…

Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu a fost mai mult decât plină în a treia zi de festival. Aşteptau cu toţii în înghesuiala lor, „Visul” lui Dan Puric. Piesa a început după minute bune de aşteptare.

La piesa lui şi cu Dan Puric nu pare a fi nevoie ca spectatorii să-şi închidă telefoanele cum bine suntem anunţaţi şi rugaţi la începutul spectacolelor de teatru. Ba din contră, dacă mergeţi la Visul, vă sfătuiesc să vă rugaţi prietenii să vă sune în timpul piesei şi să uitaţi de opţiunea “silent”. Artistul ştie să improvizeze, pare pregătit de orice “atac”. Chiar de e singur pe scenă, reacţiile sălii parcă îi umplu show-ul. One-man-show-ul. Totuşi, prea la timp aş spune că a răspuns acestui atac. De telefonul care a sunat în sală e vorba, apel la care Puric a răspuns şi a stârnit prea multe hohote. Fără a fi complet sigură, prefer să cred că într-adevăr a sunat un telefon în sală şi nu e parte din regie, deşi, răsfoind o altă cronică a aceluiaşi spectacol, am aflat că şi atunci a sunat un telefon. Oare avea aceeaşi sonerie?

N-aş spune că avem de-a face cu prea multă spontaneitate, surprindere în Visul lui Dan Puric. Am zâmbit şi chiar am râs de câteva ori, dar în final mi-am cam pierdut răbdarea. Publicul de ieri s-a încadrat în categoria aplaudacilor neobosiţi, fapt ce l-a făcut pe cel de lângă mine să numească întregul eveniment “Festivalul Internaţional de Aplauze”.

În one-man-show-ul de pe scena Casei de Cultură, limbajul trupului e cuvântul cheie. Doar e vorba de pantomimă. Artistul, în mai bine de o oră, ne-a prezentat prin gesturi, câteva din visele sale. Un aşa zis „concert la pian” în care el, protagonistul, lasă mâinile să-şi facă de cap, mâini care surprind şi amuză printr-o expresivitate puternică. Mai apoi, artistul se visează ori cowboy ori evadat şi-l surprindem când călare, când pedalând puternic împrăştiind şi râsete şi aplauze (din nou, prea multe) şi energie.

La jumătatea piesei, Puric pare să-şi fi terminat prestaţia şi face câteva plecăciuni. Palmele celor din sală îşi intră iar în rol. Se întoarce apoi, îşi cheamă şi calul timid, mai trage puţin de ham şi de timp (al lui, al nostru), după care, cu graţie – trebuie să recunosc – îşi duce paşii, palmele spre alte vise.

Cred că dacă Dan Puric ar fi pus în situaţia de a inventa totul pe moment, s-ar descurca de minune. Parcă aş prefera să îl văd la un stand-up comedy, chiar şi aşa, mim cum e el mai expresiv. Am râs, recunosc. Am aplaudat, dar nu mi-am lezat palmele şi poate nici n-am ştiut să o fac la timp. Şi am ieşit din sală (cam greu, că a fost nebunie), cu un gust sec, nu amar.

Credite foto: Scott Eastman, fotograf oficial FITS

articol publicat aici.

Înainte să scriu despre acest spectacol a trebuit să mă adun. Să mă culeg de unde am fost răsturnată timp de o oră, să-mi strâng stropii şi să revin la gândurile mele. E vorba de senzaţia aceea de detaşare şi eliberare de propriile griji şi gânduri pe care numai unele lucruri ţi-o induc. Relaxare.

Cam asta a reuşit dansul apei să-mi stârnească. Mie şi unei săli pline, în prima zi de festival la Teatrul „Radu Stanca”. E vorba de spectacolul „Scattered”/”Stropi” al companiei Motionhouse din Marea Britanie, trupă coregrafiată de Kevin Finnan. Vorbim de un spectacol care oferă de toate. De la cea mai calmantă muzică până la ritmuri orientale. Iar combinaţia dintre performanţa live şi filmul proiectat nici nu te lasă să-ţi dai seama că ai de-a face cu două lumi diferite.

Ţi-ai putea imagina o lume fără apă? Ori una în care apa dispare din cauza ta? Şapte dansatori te plimbă prin misterele apei. Totul începe într-un tremurat timid dintr-un univers îngheţat, iar rând pe rând, lucrurile încep să se topească. Picătură cu picătură, dansatorii încep să clocotească şi gustă prin toţi porii beneficiile apei.

Toţi suntem o apă…

Pe-o podea curbată sau pânză, cum mi-a plăcut să o numesc, curg ape şi oameni. Dintr-un robinet proiectat ţâşnesc haotic stropi de viaţă. Nici dansul trupei englezeşti nu este altfel. Nu ni se prezintă o coregrafie pusă la punct într-un sincron perfect, nici nu e cazul. E poate, unul dintre aspectele care te face să caşti ochii şi să cauţi răspuns la întrebarea: De ce nu se mişcă toţi la fel? Au greşit oare? Gheaţă, picuri, vapori. Poate dansatorii îşi trăiesc dansul în funcţie de starea pe care o capătă apa fiecăruia.

Stairway to water

Una dintre imaginile care-ţi rămân în minte de la acest spectacol e aceea când pe pânză e proiectată o cascadă în faţa căreia cei mai mulţi se scurg. Dar pentru ceilalţi, apa formează scări, scări ce duc spre salvare. Salvare spirituală din seceta cu care ne alimentăm de prea multe ori. Mă întreb din nou, ce ne-am face fără apă? Poate am suspina într-un deşert uitat de lume. Am rata hipnoza valurilor şi ne-am usca treptat.

credite foto: Mihaela Marin

articol publicat aici.