Se zice că scrisul se uită sau mai bine zis, modul în care scrii se erodează dacă nu-ţi pui zilnic condeiul în mişcare. E adevărat. Mă lovesc de asta de fiecare dată când încep să scriu după o pauză de zile, uneori chiar săptămâni (ruşine mie!). Şi nu numai că-mi vine mai greu să scriu, dar observ că de ceva timp doar în faţa calculatorului îmi mai vine inspiraţia. Numai cu tastele în dansul lor frenetic, fără degete strânse pe vreun pix.

Caligrafia se transformă treptat într-un „domeniu defunct”. Nu pot să nu-mi amintesc, o dată cu asta, o perlă a doamnei diriginte din liceu, care deseori ne întreba zâmbitoare: „Cine ştie să scrie frumos la calculator?” şi nu avea încredere decât în cei mai buni elevi. Ce vremuri!

Citeşte mai departe…

Cine a spus că e uşor? Că nu voi pierde nopţi şi zile, că nu-mi voi face nervi? Acum stau şi aştept “satisfacţia”, în timp ce acum câteva zile explodam şi scriam asta:

Când am ceva important de făcut şi mai ales urgent, fac. Când am un deadline trag de mine să îl respect şi reuşesc de cele mai multe ori, oricât de mult aş lenevi în rest. Şi da, lenevesc de foate multe ori, cu graţie încă.
Rândurile de mai sus nu aparţin rubricii: calităţi şi aptitudini din CV-ul meu în care oricum bate vântul, CV-ul meu în care nu găseşti experienţă, ci exersare. M-am săturat de exerciţii. De muncă în folosul… nici eu nu ştiu în al cui. Şi până la urmă mi se spune că o să-mi fie mie bine şi că o să am de învăţat din asta. Cu partea a doua tind chiar să fiu de acord.
Am învăţat că sunt înconjurată de mai mulţi uameni decât oameni, iar uamenii nu sunt nişte oameni cu capul spart ci nişte oameni cu mintea-n dungă.
Scriu aceste rânduri sub presiune maximă, plină de nervi după ce mi-am belit toată ziua ochii în laptop, încercând să fac lucrurile să meargă şi totul să fie bine la timp. O zi întreagă corectând, încărcând şi aşteptând articole. Muncă de chinez. Aşa e când nu ai cu cine. Şi măcar atât pot să fac şi eu, să-mi vărs nervii pe tastele ce toată ziua s-au întors împotriva mea, tastele ce nu mi-au adus niciun răspuns, ce m-au lăsat cu textele-n vânt. Halal interes.

Între timp lucrurile s-au calmat, treaba a curs şi acum mă gândesc cu groază că vor trece două săptămâni şi o voi lua de la capăt. Până la urmă îmi place cum arată site-ul (după încărcarea articolelor). E totul bine şi frumos, nu? Dar unele aspecte din culisele acestei publicaţii rămân în umbră şi parcă nu le mai pot depozita nici eu. Aşa că las online-ului ce e al online-ului. Informaţii-n fel şi chip.

Am terminat în sfîrşit perioada de practică. În tot timpul ăsta (2 săpt.) n-am scris altceva decît articole, chiar şi acum mă încurc la diacritice (m-am obişnuit puţin cu Helvetica-R). E al doilea an de practică la acelaşi ziar. Monitorul de Alba. Nu pare nimic deosebit, din contră, un banal cotidian local. Totuşi oamenii de acolo te fac să te simţi actant într-un loc special. Cu atît mai mult cu cît articolele şi ideile mele au fost primite cu drag şi de ce nu, apreciere.

Ultimul articol pentru ei (şi pentru mine în acelaşi timp) a fost legat de bloggeri. Mai exact, de bloggerii din judeţ (pentru că orice idee trebuia formulată pentru plan local). Deşi nu am avut foarte mult timp la dispoziţie, am reuşit să găsesc bloguri ale albanezilor, să vorbesc cu unii dintre ei, cei mai potriviţi aş zice.

Totuşi, un prieten mi-a atras atenţia, aruncîndu-mi cuvintele din articol precum o tragere la răspundere. “Autorul trebuie sa se ingrijeasca de blog, sa scrie des si destul de interesant pentru a-si atrage cititorii.” Da, aşa cred că e normal, altfel nu aş fi scris, aşa am dedus şi vorbind cu unii bloggeri din “satul” Alba Iulia. Şi nu pot să zic că nu ma interesează ce zic cititorii atîta timp cît public.

Dar eu mă consider un om cu blog şi nu un blogger, mai bine spus, o omidă cu blog, iar omida asta… se pierde în activităţi de zi cu zi, în paginile unei cărţi, sub poveştile unor filme, deasupra unor cadre şi-şi îndepărtează poate, pasiunea ce-o roade… scrisul! Răbdare, cititorilor, omida nu moare, doar se transformă!
P.S. – articolul de care spuneam poate fi găsit aici, iar bloggerii amintiţi sunt: Deme, Allé, Ciprian, Jorjh şi MAKAVELIS.

Mă dor cuvintele acestea neînsufleţite. Mucegai de vise s-a pus peste ele. Dacă prin durerea mea ele ar putea prinde viaţă, poate m-aş sacrifica treptat, dar simt că ele vor să trăiască o dată cu mine, vor să alunge egoismul din mine, dorinţa lor e să bucure multe perechi de ochi, nu doar întunericul sufletului meu. Vor să mă ajute să nu fiu degeaba, să le ajut să fie !Eu şi cuvintele mele, dacă aş putea cumva să le resuscitez. Atunci sper şi cred că aş putea schimba ceva. Că aş dezgropa un scop, o salvare, un rost. Alături de cuvintele acelea nu mi s-ar mai părea în van existenţa mea.

Înşir aceste rânduri în miez de noapte şi nu din lipsă de ocupaţie. Nici măcar din pricina unor idei înalte. Din nefericire, nu mă încearcă aşa ceva. Scriu totuşi din dorinţa de a fi pregătită, trează, atunci când ele se vor întoarce la mine. Vreau să le întâmpin cu curaj, chip senin, cu sufletul limpede. Vreau să fiu capabilă să le folosesc aparte. Să simt că nu irosesc aiurea hârtia, să ştiu că măcar o persoană va zâmbi sau va lăcrima deasupra acestor arcuiri de peniţă. Eu şi cuvintele mele… Together we will live forever?

Later edit:

Ce sunt?

Un colţ abrupt, o lacrimă,
Un scrib uitat.
Un cântec răguşit
Degeaba.

O coală albă, o scânteie,
Un scris stricat.
Un suflet prăbuşit
De teamă.

Versuri scrijelite de mine în apogeul crizei scrisului.

Închid ochii. Cu pleoapele uşor strânse caut să desluşesc toate acele poveşti ce-mi defilau cândva în minte. Un capăt de linie, un glonţ sincer, un strigăt cutremurat, o mână întinsă, un zăvor şi dintr-o dată un tunet. Mă las încet pătrunsă în astfel de poveşti ce fie le-am spus, fie doar le-am simţit. Sunt toate parte din mine, dar nu mai cunosc nimic. Doar haos, e doar haos şi mă cuprinde treptat. O nelinişte se lasă şi zău că nu înţeleg acest sentiment.

E teamă, nimic altceva, nimic mai mult sau mai puţin. E suficient spus teamă. Mă tem, aş urla, dar nu e nimeni. Mă tem că nu e nimeni, mă tem să dau piept cu lumea, mă tem să-mi las în voie gândurile, mă tem de suferinţă şi de fericire, de glasuri groase şi de cântece prea vesele, de flori roz şi clipe monotone. De oameni prea dragi şi de pierderi prea mari, de drag şi dor, de minciuni şi de o sinceritate cruntă.

Închisă departe de lumea contrastelor, doar stau şi doar mă tem. Mă tem de mine, mă tem de întrebarea: Cine sunt eu? Mă tem de răspuns, mă tem că nu sunt în stare să răspund. Mă tem de verbul « a (te) teme « . Mă tem de-al meu condei şi mi-e drag în acelaşi timp. Mi-e atât de frică să scriu, să mai scriu ceva, să artăt cuiva ce mi-au mai născut degetele în îngemănarea lor cu gândurile afurisite ce mă îndepărtează parcă de scris.

Stau aplecată deasupra unei foi albe, cu peniţa proaspăt limpezită-n cerneală şi-mi gândesc în toate detaliile spaima ce mă cuprinde înaintea scrisului. Îmi plimb încet mâna între gânduri şi foaie, dar nu reuşesc să las vreun strop de legătură. Mi-e silă de ce-ar putea ieşi. Uite cum mă apropiu de lumea contrastelor. Nu mai vreau foi mototolite.

În minte-mi sună tone de întrebări. De ce nu le pot stinge în cuvinte? De ce nu pot crea? Unde-au fugit toate trăirile ce se puteau transpune pe file de hârtie? Să fie ele chiar atât de adânc înfipte în mine şi să zacă acolo uitate. Să fi murit ele în multele mele clipe de neatenţie?