A fost şi Peninsula 2011. A noua ediţie pentru Tîrgu Mureş şi prima pentru mine. După îndelungi nehotărâri, dar cu dorinţa de a ajunge acolo încă de prin iunie, iată c-am reuşit să fac parte, pentru trei zile, din publicul peninsular.

Când am ajuns la festival, la Talent Stage “se lăsa” ROA cu al său strop de “ne place” care le prea place multor persoane, drept pentru care aproape jumătate din public s-a retras după prea ascultata cântare.

Noi am păşit grăbiţi spre Tuborg Main Stage, adică scena mare, unde începuseră deja să cânte nemţii de la Guano Apes. În public, mai mulţi nostalgici şi curioşi de trupa ce li se număra cândva printre favorite. Pe scenă, artiştii îşi promovau şi noul album, “Bel Air”. Bineînţeles, cireaşa de pe… bis a fost “Lord of the boards”. În acelaşi timp, la Kiss Terace cântau cei de la Urma, dar Peninsula nu este festivalul unui concert şi oricât de multifuncţional ai fi, tot nu ai cum să cuprinzi tot ce-ţi oferă.

Iar asta am observat mai bine a doua zi, dezmeticită şi însetată de concerte cu trupe pe placu-mi. Astfel, m-am aruncat într-o continuă alergătură. După The MOOod, pe care i-am recunoscut abia după ce l-am auzit pe solist cântând, i-am ascultat apoi, la aceeaşi scenă, pe cei de la N.O.H.A, de al căror stil m-am mirat puţin, că părea altfel decât ştiam, ca să aflu apoi că artiştii s-au întors la Peninsula cu doi noi membri foarte energici, Susi Gamboa şi Camila de Oliviera.

De aici m-am îndreptat spre scena talentelor, unde au început să cânte clujenii de la Grimus. Şi pentru că n-am gândit festivalul pe principiul “totul sau nimic”, am plecat după câteva piese spre Kiss Terace, unde cântau băieţii de la Tündérground, trupă de care am auzit de ceva timp şi pe care m-am bucurat s-o văd pe lista invitaţilor la festival.

Tündérground

După câteva minute de ascultat instrumentele combinate destul de psihedelic (flaut, vioară şi alte instrumente electrice şi acustice de percuţie), m-am îndreptat grăbită spre scena mare, căci concertul celei mai bune trupe a lumii, după cum zice Q Magazine, era la start. După ce m-am chinuit să-i fotografiez pe cei de la Kasabian, căci nu doar în public era nebunie, ci şi în zona destinată fotografilor, mi-am făcut loc undeva în iarbă, mi-am aruncat urechile spre scenă şi ochii la stele, le-am ascultat trilurile de “best band” şi-am părăsit apoi zona distracţiei în favoarea cortului, pe ultima piesă, Fire.

Sergio Pizzorno, Kasabian

A treia zi şi ultima mea zi la festival a fost cea a concertelor întregi. Sau aproape întregi, că pe cei de la Luna Amară i-am prins cântând. Şi au cântat bine. Băieţii erau încântaţi să cânte pe aceeaşi scenă pe care urmau cei de la Subscribe şi mai ales, Iggy and The Stooges.

Călătorul din “the death car” şi the Stooges au întrecut recordurile festivalului de la Tîrgu Mureş. Iggy Pop a apărut pe scenă la bustul gol, cu jeansii lui strâmţi, încărcat de riduri, dar plin de viaţă şi a început să facă adevărate “tumbe”, spre deliciul publicului. Mult prea energic, artistul n-a avut nevoie de foarte mult timp să le transmită această stare şi celor care au venit să-l vadă. Entuziasmaţi şi suficient de teribili, unii au încercat să sară gardul, dar au fost repeziţi de jandarmi. N-a trecut mult şi artistul a chemat alături de el pe scenă câţiva spectatori care au dansat cu el. Concertul Iggy and the Stooges n-a antrenat doar publicul, ci şi lumea de la pază, căci o clipă dacă l-ar fi scăpat din ochi pe artist, acesta ar fi putut fi purtat pe braţe de fani.

Bucata mea de festival s-a încheiat cu concertul paparudelor care şuieră.

Ce-am ratat şi-aş fi vrut să văd: Gentleman, care a fost duminică, dar eu nu mai eram acolo; K’s Choice, care-au ajuns înaintea mea la festival, Zdob şi Zdub, că sigur au avut un spectacol ce-a transformat publicul într-o mare horă, Toulouse Lautrec, Ţapinarii şi Blue Nipple Boy (de care am aflat prea târziu că sunt în program).

- mai multe fotografii

“If you hate a person, you hate something in him that is part of yourself. What isn’t part of ourselves doesn’t disturb us.”  Hermann Hesse

Cred că tendinţa asta de a-i judeca pe ceilalţi şi automat proastele interpretări distrug cel mai uşor relaţiile dintre oameni. Şi ne distrug pe noi, făcându-ne loc prin întuneric. Renunţi forţat la relaţiile cu nişte persoane, la nervi, diverse întâmplări, apoi taci, fie de ruşine, fie că tace şi respectivul, fie să nu-i deranjezi pe alţii, şi rămâi numai cu vagi amintiri. Şi atât. Loc sau timp de explicaţii nu mai e.

Ne avântăm să punem etichete şi ne închegăm o relaţie cât mai serioasă cu închipuirile noastre. N-avem timp să ne gândim că omul respectiv poate să treacă prin ceva ce abia duce, atunci când ne întoarcem pe dos din lipsa de atenţie. N-avem răbdare, chef sau timp să-i înţelegem pe ceilalţii, dar aşteptăm să fim automat înţeleşi. Sunt cazuri banale, când poţi să rânjeşti şi să-i pui eticheta de “nebun” unui om care-apare în papuci de casă la metrou, când el poate a rămas încuiat pe dinafară şi merge să-şi recupereze cheile.

Empatia, înţelegerea şi alte astfel de concepte n-au fărâmă de valoare atunci când le aştepţi, dar nu le oferi. Şi abia atunci când ajungi să treci prin diverse lucruri care te fac să te comporţi cum nu credeai până atunci sau poate nu-ţi dădeai seama, realizezi că în loc să ne bucurăm unii de alţii aşa cum suntem, impunem parcă nişte cerinţe. Degeaba după ce trec şi nervii şi furtunile şi vine un dram de înţelepciune, te mai întorci să schimbi ceva. Nebunia începe din punctul în care nu putem înţelege de ce “negru” nu e “alb” şi vrem să controlăm asta. Aşa ajung existenţele să fie gri. Dar griul din noi ne face oameni, nu?

P.S. – Am gugălit “Existenţa gri” înainte de a da publish şi am dat peste ce-am vrut eu să spun, oarecum, numai că-n versuri:

Existenţă gri

Viaţa mea,
o plagă deschisă,
universul gri,
cetele de defuncţi cancerigeni,
ploile de foc,
zbuciumul lăuntric,
tu, sinonim cu nepăsarea
şi dincolo de toate,
trăirile mele, se sting la indigou.

Din coasta lui Adam,
am rămas eu,
frântura unei existenţe gri.

sursa

După o noapte aproape nedormită în cort, din motive de lună plină, ploaie de meteoriţi şi alţi gărgăuni încăpăţânaţi, o dimineaţă mult aşteptată a venit cu un strop de răsărit de soare, cu câteva fire de ceaţă şi nişte pânză de păiajnen înşirată printre garduri. Cam cum vine soarele-n suflet după o furtună de gânduri. Nu strălucitor, ci încet, calm, la timpul potrivit. O dimineaţă prea dimineaţă, cu o plimbare-alergare după cafea şi nişte vorbe ce te-ndeamnă să-ţi fie bine. În astfel de dimineţi poţi chiar să te întorci la nişte vechi pasiuni…

La Roşia Montană

Şi era bine-n vis. Visam la feţi frumoşi, la basme cu zâne salvate când se aşteptau mai puţin, la drumuri iniţiatice care chiar te duceau undeva.

Visam la oameni frumoşi, simpli, sinceri, corecţi, deloc rupţi din poveşti, dar cam acolo le e locul.

Nu-i aşa că-i bine când te aştezi în pat cu diverse fantezii în minte cărora le speri împlinirea şi de nu, măcar te bucuri de nişte gânduri încântătoare?

Când şi cum şi unde le-am uitat şi nu mi le mai pot căţăra printre visele de om normal, nu ştiu.

A fi realist nu înseamnă să-ţi pierzi visele. A fi idealist nu înseamnă să trăieşti doar printre ele. Să-ţi păstrezi echilibrul e lucru mare.

Şi să îmbrăţişezi cu o resemnare deloc tulburătoare nişte certitudini e mai greu decât poate imaginaţia ta, coborâtă din fostele reverii, să ducă.

Sarah Morton: I pity your mother.
Julie: You pity her? Why?
Sarah Morton: Well, I imagine having a daughter who comes home with a different man every night must be difficult for a mother.
Julie: Well, you imagine wrong. You know what? You’re just a frustrated Englishwoman who writes about dirty things but never does them. You can shove your uptight morals up your ass!

“Swimming pool” e o peliculă cu un puzzle aparent uşor de rezolvat, însă toate detaliile cărora iniţial nu le găseşti rostul, nu-s aruncate tocmai aiurea şi gândul ăsta poate să-ţi răsară în minte abia la final când te atinge un semn de întrebare. Drept e că nici atunci, stând pe gânduri, nu poţi clarifica chiar totul.

O renumită scriitoare britanică de romane poliţiste ajunge în punctul de menopauză al carierei şi îşi pierde orice fir de inspiraţie. Editorul ei vine ca un duh cu soluţia salvatoare, trimiţând scribul nedumerit la căsuţa lui de vacanţă din Franţa. Bineînţeles, acesta subliniază faptul că acolo nu doar că îşi va găsi inspiraţia, dar are la dispoziţie şi o piscină. Un loc frumos, diferit şi zero companie te poate umple de idei. Liniştea şi pofta de scris apărută uşor i se sting după ce apare năvalnică, la casa tatălui ei, de nicăieri, blondina Julie, ce-i va deveni pe parcurs fascinantă scriitoarei londoneze, căreia i-a fost ca un ghimpe iniţial.

De la subtile delectări de pe terasa casei cu trupul tinerei ce pluteşte lasciv la marginea piscinei şi până la o relaţie de complicitate între cele două nu mai e mult. Şi să nu pară în zadar aptitudinea ei de criminalist, avem şi-o crimă la mijloc şi mister. Şi dâra de imaginaţie a scriitoarei, ce se înfinge pe parcurs în poveste. Sau alte interpretări, după caz, căci Francois Ozone şi-a făcut puţin de cap. Oricum, Charlotte Rampling e eleganţa în persoană în filmul ăsta.

Ce-i cu piscina? De-acolo ies şi-acolo se scaldă iluziile ţâşnite din frustrări şi te şi miri ce alte gânduri.