Mă întreabă Cristina cum și ce fac eu când nu-s pe Interneți. Păi, chiar azi și-a dat seama că ori dorm, ori dorm foarte mult, ori altele pe care urmează să le enumăr aici:

* când și cum pot, după cum am făcut recent, mai merg pe munți. Pentru că îmi place, e cu oameni faini și de cele mai multe ori fără semnal, deci în fundul lumii, dar în vârful ei, totuși;
* mă plimb pe străzi, dar la naiba cu nokia ăsta, că nu pot să nu verific feisbuci și tuitări;
* citesc și cam ezit să citesc de pe calculatoare, că-mi sparg ochii;
* sunt pe drumuri, trenuri, busuri;
* cluburi, pub-uri, concerte simpatice sau de la care trebuie să dispar;
* mai fac câte o fotografie când și cum, mai ascult o muzică în căști;
* cumpărături, că oameni suntem și trebuie să mănânce și gura noastră ceva.

Tot cu Cristina vorbeam zilele trecute despre stat. Nu al nostru, statul în general, cel dinaintea erei facebook, pe când nu stăteam după niște gratii ale spiritului. Doar stăteam. Așa cum stai dimineața pe budă și ai impresia că timpul nu mai curge. Și parcă așa aș mai sta din când în când, bineînțeles, nu musai în locuri atât de confortabile, dar aș șede de-a dreptul. Că am obosit cu atâta concetrare pe nimicuri. Și mi-au obosit și oasele nemișcate. Hai, deci, să facem o plimbare la marginea online-ului.

Nu-i așa că e tare plăcut momentul ăla al zilei ori al nopții când îți dai seama ca prin minune că nu știi prin ce minune (alta) ai reușit, de-a lungul timpului, să aduni lângă tine cei mai frumoși oameni? Cred că toți am trecut prin asta și nu o singură dată. E momentul acela când stai la o bere sau cafea cu cei mai noi sau vechi prieteni. Îți vine ori să îi îmbrățișezi, fie să le spui cât de mult de bucuri de acest mix.

Pentru că ți-s dragi, pentru că aproape mereu ei sunt acolo, pentru că bați câteva drumuri ca să-i vezi și că nu înțelegi încă descoperirea asta pe care o savurezi zi de zi. Stai liniștit de vorbă cu una dintre aceste persoane în timp ce aștepți să se rumenească mâncărica indiană pe care o pregătește pentru iezii cu gurile goale și îi povestești cum i-ai descoperit, pe rând, pe cei cu care credeai că e oarecum menit să te întâlnești.

E ca și cum ai trece prin viață fără să ratezi nimic. La fiecare colț dai de cineva frumos și îl adaugi fericit pe listă. Pentru că era acolo, aștepta ceva, iar tu trebuia să treci prin acel colț de stradă. Pentru că există câte o mână de oameni căreia îi vine bine orice mănușă. Câte una pentru fiecare minune în parte. Și pentru că ți-e bine cu ei. Îi ai în săculețul tău magic si astfel treci prin orice. Cu zâmbetul pe buze, trâmbițe și înarmat spre realizări.

Mă încântă oamenii ăștia, jur! Nu îmi dau aripi, dar mă energizează. Iar într-o zi mi-ar plăcea tare mult să-i adun pe toți într-o serie ca asta, ca într-o lume cu zâmbete și ochi închiși, cu oameni cărora nu le pasă pe unde calcă, ci cum merg. Fără priviri în stânga-dreapta, iar cea din față îndreptată în zarea largă și ghidată de colțurile gurii.

photo source

Azi ozeneul meu împlinește 23 de antene. Un număr deloc rotund, nu prea interesant, dar care caută, se mută, răscolește, critică, nu-și găsește locul, dar nu dispare. Iar atât timp cât are antene, are cu ce riposta. Așa că e cam greu să te atingi de ființa asta. În altă ordine de idei, azi a fost radiografiat acest ozeneu. Aparent e normal.

A trecut cu brio și peste instructajul legat de protecția la locul de muncă. S-a plimbat și a aruncat bani prin taxiuri ca nu cumva să ajungă în te miri ce zonă deloc identificată și să rămână pe acolo. A scăpat cu bine și a ajuns în căsuța lui temporară unde găsește mereu cei mai dragi oameni.

Așa că azi vreau numai atât (și am reușit deja):

* să-mi amintesc frumos de oamenii dragi de acasă care au reușit să mă ierte că i-am ignorat o vreme sau măcar să sper mai mult că vor reuși;

* să descopăr multe străduțe și să stau brăzdată de soare, cu noii mei ochelari de hipster, pe niște scări, să privesc lumea și să zâmbesc;

* să semnez contracte și să privesc cu veselie spre viitor;

* să am cele mai lungi și dubioase conversații cu taximestriștii;

* să scriu postări pe blog, în timp ce, în aceeași cameră, trei bărbați se uită la meci și vorbesc/se hăhăie pe seama unor site-uri;

Am făcut azi, adică am început de aseară, un mini experiment pe facebook, iar, al doilea. Cum eu încerc să îmi păstrez peretele curat, lavabil, cu postări de pe blog, de pe alte site-uri, plus muzici faine, am evitat să las mulțimea să-mi posteze lma-uri nesfârșite. Nu de alta, dar le-aș fi șters apoi. Așa că mi-am dat o aroganță, deloc scăpată de mustrări, și am așteptat, mai mult sau mai puțin, urările acolo. Am primit suficiente, prin comentarii, mesaje, pe chat, mess, sms, www, tel și vă mulțumesc tuturor. V-ați amintit de mine cum nici eu n-o fac uneori. Ziua nu e gata încă și chiar dacă am descoperit că ura unora e infinită și e tot mai cert că sufletul li se transformă în piatră funerară, eu continui să mă gândesc la pietricica de pe un mal, cu zâmbet scobit în ea. Zile senine s-aveți!

Vai, ce weekend am avut. Tocmai de-aia ajung să postez așa de târziu. A fost… ceva deosebit, bineînțeles. Am urcat iar peste 6000 de pași, de data asta cu mai multe suflete, ne-am pișcat pe parcurs, la Ana de la Citeră, care nu se lasă până nu-ți toarnă ceva pe gât.

Normal că între timp s-a înnoptat, iar cei 50 de m pietroși care trebuiau urcați, mi s-au părut km. Iar din cauza frontalei care mă îndruma, nu reușeam să văd nici stele, nici copaci. Dar am ajuns, într-un final, mi-a venit să-mi arunc sufletul înghețat pe sobă, dar m-am oprit surprinsă de vreo zece priviri foarte senine. Ei au ajuns mai repede acolo, pe zi, pe sec, pe lumină.

Iar a doua zi ne-am adunat cu toții, ne-am plimbat spre vârful munților, am descoperit ghiocei printre frunze, unele gunoaie, am mâncat pește la grătar și tocană gustoasă de iepuri la ceaun. Ne-am fotografiat în fel și chip, am ascultat cele mai faine folkăieli la marginea focului, am prins zăpadă, ploaie, ceață, soare, viziune spre urbea mică și păcătoasă, am băut de toate și ne-am ales și cu un rătăcit de care am fost anunțat fix din fundul Timișoarei.

A fost interesant, am dormit iar la cucurigu, n-am mai împărțit cu nimeni salteaua, cel puțin a doua noapte, am fost trezită de o drujbă în timp ce o visam pe Ada Milea care-mi cânta duios, m-am cocoțat cu greu într-un pat supra-etajat alături de încă trei oameni și am descoperit pe acolo ceva licori aurii.

Am primit bomboane de la un sărbătorit și ciocolată bună de casă de la altul, iar ziua am mâncat ceapă cu slănină și brânză pe iarba verde. Voicu și Lăbuș, câinii Anei, au stat cu noi trei zile și ne-au trădat la coborâre.

Ca să ajung safe și în timp util la Timișoara mea dragă, am coborât duminică dimineața, pe o ceață pe care am lăsat-o în urmă, prin noroaie, alături de zâna munților. Și aici închei, că tot am tras din greu de mine să scriu asta și am să mint tura asta și pun data de ieri. Vă pup!

Precum un întârziat și deloc așteptat cadou de la mulți ani, după câteva zile aburinde prin munți și după ce omul a dormit în cort cu ciocolata de casă ascunsă numai el știe pe unde, așa vine această postare. E, după cum am spus, un dar pentru un om frumos, un om pe care l-am cunoscut prin intermediul blogului și-anume: el mă citea des, precum scriam, adică rar. Și n-au fost puține dățile când m-a îndemnat să scriu, să mai scriu.

Acest poet al munților ce-și cară țuica în straiță când urcă liniștit și singur prin ploaie, ceață și peste bolovani, este unul din oamenii faini de acasă ce m-au făcut să mă îndrăgostesc de munți și cățăratul pe crestele lor. Și să iubesc mai mult scrisul, poezia și muzica folk. M-a îndemnat, fără să-și dea seama, să fiu un om mai bun. A încercat să mă îndrume să uit de mizeriile de pe unele bloguri (de fapt unul singur) ce mă atacau și înțepau mereu.

El a renunțat să citească răutăți. În schimb, a insistat cu poezia, iar penele îi curg din ce în ce mai lin. Are condei, fie că tastează păreri ori o arde în lirisme. El e cel care așteaptă. Poate o țigară ce se prăjește pe vreun butuc, poate un drum de munte sau de mare în septembrie, când se poate relaxa și el cu nevasta pe vreun mal, poate mai multă comunicare. E îndrăzneț și nu ezită să te dărâme dacă nu-i convine ceva, că berbecii cresc puțin mai greu, dar vreau să cred că frumos. Iar dacă nu-ți plac de nicio culoare berbecii, ferește-te de el, nu cred că l-ai suporta. Are putere de convingere și te vei mira de ce poate scoate din tine. Sau doar din sufletul lui. Unde e ceva loc, nu glumă. A reușit cu încă o mână de prieteni să scoată ceva frumos, ba chiar melodios, ceva cum e Plus Noi, balsam pentru urechile călătoare. A reușit și o face frecvent, să adune pe munți, oameni simpatici care știu aprecia un foc pe timp de ceață și un acoperiș subțire când plouă. Oameni care savurează o tocană de iepure pe timp de sărbătoare, dar și pâinea prățită ce-ți apare-n mână când nici nu te aștepți.

El e omul care a mai pășit peste un an. Cu curaj, cu putere, ochii deschiși și privirea îndreptată în toate părțile. Mai puțin în jos. Pentru că are ambiție, are de toate în bagaj și mai este loc destul. Are alături o zână a munților cu care poate face minuni. Și puterea de a scoate ce e mai bun din tine, dacă te lași și nu te strici ca o ceapă uitată lângă o doză de bere. Împinge prin cuvinte omida cu două picioare și o forțează să iasă din coconul ei mucegăit. Și îi spune ulițoarcă. Totodată, îi admiră curajul de a alerga și de a se opri din când în când la câteva povești cu ei. Pentru că nici ea, nici el, nici zâna, nu mai știu cum s-a ajuns aici. Pentru o bucată dintr-o prietenie și demonstrația că printre cei mai frumoși oameni întâlniți se numără și cei de acasă, cei de la doi pași, eu vreau să-i mulțumesc acestei ființe cu mintea creață. Și vreau să ne vedem și auzim curând prin munți sau la mine, la câmpie, unde presimt că vor face spectacol.

La mulți ani, Adi!

acesta este primul articol duminical din seria portretelor, poate te vei regăsi cândva aici, nu se știe când un divin, un impresar, un destin firav sau un urs panda vor umple rândurile acestei zile.