Deşi ar trebui să mă pregătesc cu spor pentru ultimul şi cel mai greu examen din sesiune, am început în miez de noapte să răsfoiesc cartea lui Dan Tăpălagă, Bulversarea Valorilor – Scrieri dintr-un timp buimac şi abia aştept să-mi fac timp să o citesc în întregime. Poate cât de curând în clipele lungi ce mă aşteaptă să le petrec pe tren. Nu e o lectură simplă de tren, desigur. Dar e o lectură de oricând şi oriunde. Pentru că vine ca o revelaţie, după ce am observat la o primă aruncare de ochi şi din cum îl descrie Tismăneanu: este un revelator al adevăratelor stări de lucruri.

Pe Dan Tăpălagă l-am cunoscut în noiembrie 2009, la sediul hotnews, unde eu încercam să mă înfig puţin pentru a afla una-alta pentru licenţă. A fost o experienţă interesantă şi mi-a plăcut să le urmăresc munca, mai ales celor de la departamentul de documentare – politic, unde e, evident şi jurnalistul amintit. I-am prins în campanie electorală, cum nu se putea mai bine şi am văzut atunci cum se face presă printre şi despre tensiunile politice. Un alt scop al aterizării mele la hotnews a fost acela de a afla unele lucruri de la D. Tăpălagă despre viziunea lui asupra relaţiei presă-politică (foarte intensă pe atunci şi nu doar) de la noi. Am să postez, aşadar, şi aici, mini-interviul ce l-am realizat atunci pentru cuvinteonline.ro.

Citeşte mai departe…

- mda, iar postez duminica, dar cum ar fi, acum sunt în defensivă, normal, deci cum ar fi să plec de la concert Aria Urbană cu scuza: well, trebuie să plec să scriu postarea de sâmbătă. Postare la care nu renunţ, dar nu o mut nici duminica, zi în care unii ar primi-o mai bine, pentru că, pare-se, nu aşa văd ei weekend-ul, cu melodioase, zic ei, mai melancolice şi filme nu pe gustul tuturor. Eh, nu le luaţi şi voi ca pe nişte recomandări forţate, sunt din preaplinul meu egoism adunate aici. Să purcedem.

1. The Girl in the Café (2005)

Îmi programasem un cu totul alt film pentru sâmbăta asta, însă n-am reuşit să-l văd decât până la jumătate. “The Girl in the cafe” e un film pe care l-am văzut cu ceva ani în urmă, dar în ultima vreme m-am simţit şi am fost şi eu o fată prin cafenele, încât nu puteam să nu îl descriu puţin şi aici. E un film încărcat de emoţie şi umor, un montaj între dragoste şi politică, o iubire ce nu ţine cont de vârste şi ideologii, o dramă cu un accent puternic pus pe dragostea ce poate face schimbări şi se poate ambala într-o luptă. Dacă vă intereseză un alt tip de film despre dragoste, acesta este. Şi da, e bun de văzut duminica.

2. ceva mai nou de la Eugenio Recuenco

3. Pierderea ochiului

Nichita Stănescu

Aş ciocăni cu unghia până când
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul până când
mi s-ar toci.

Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
“Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vârful ei,
de ce să-l spargi?”

Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.

4. limits

- doar o foarte prea faină melodie:

There’s a limit to your love
Like a waterfall in slow motion
Like a map with no ocean
There’s a limit to your love

Ianuarie e luna despre care aproape că uiţi să mai laşi câteva rânduri. Luna pe care inconştient o aştepţi încărcată de voia bună a oricărui nou început, de puţină prosperitate etc, bla bla. Ianuarie e luna în care uiţi multe. Uiţi cum ai terminat şi cum ai început anul, uiţi importanţa anului trecut şi cele mai răsărite momente. E luna în care parcă încerci să o iei de la capăt, dar nu ştii de la care.

Luna în care uiţi foarte uşor de tine. Preocupat de cei din jur, de problemele lor, în încercarea de a-i ajuta şi încuraja, te transformi uşor în omul bun, om ce nu credeai că poţi deveni. Şi e bine, mai ales când un început de ianuarie te prinde cu o pierdere definitivă a unui om drag, când îţi dai seama că vizitezi unele locuri doar pentru nunţi sau înmormântări. Momente ce te fac să vrei să te laşi într-un colţ când vine vorba de griji şi să te dedici celor pe care încă îi mai ai.

Luna lui Gerar nu e aşa neagră, e luna în care eşti apreciat, chiar dacă te părăseşti puţin psihic. E luna care cere mai multă singurătate decât septembrie, cu excepţia că în septembrie singurătatea se oferea ea să însoţească fiinţele. În ianuarie o cauţi, dar te şi laşi furat de cei care apar din senin şi ştiu să ofere zâmbete calde şi priviri blânde. Şi de cei cu care poţi sta la poveşti şi glume o noapte-ntreagă. Şi-o dimineaţă. E luna în care te bucuri mai sincer ca până acum de realizările celorlalţi, poţi face asta oare fără să uiţi cu totul de tine?

January
sick and tired you’ve been hanging on me
You make me sad with your eyes
you’re telling me lies

P.S. – nu-mi place în mod deosebit melodia, înspre deloc, dar e un fel de râsu-plânsu’ potrivită cum nu se putea mai bine.

foto 1, 2

Că ne naştem şi murim singuri nu prea mai e o surpriză. Ce e la mijloc poate fi simplificat printr-un lung/scurt şir de încercări de a afla dacă suntem sau nu fiinţe sociale. Pare-se că suntem. Nu putem da la o parte ideea că prezenţa oamenilor ne face bine. Din impas tot de oameni suntem scoşi, în probleme, tot ei ne bagă, până la urmă funcţionăm mai bine când nu ne e prea bine.

Oricât de multă plăcere ne-ar transmite sufletele dragi din jur, uneori ne cam vine să ne luăm lumea, s-o izolăm undeva şi să stăm la o discuţie serioasă cu noi sau poate doar să ne amuzăm puţin. Avem nevoie de momente de singurătate printre zbuciumările de bine sau mai puţin bine oferite de ceilalţi. Şi uneori de un pat gol, măcar pentru câteva clipe. Şi de o minte limpede fără poveşti care nu ne implică. O doză de egoism curativ. De momente petrecute cu noi şi atât.  Uneori petrecute în faţa unei cafele la o oră deloc potrivită. Sau de o plimbare la o oră la fel, pe străzi necunoscute şi poate goale.

Cel mai greu e însă cu empatia, iar aici tot de puterea celorlalţi de a ne schimba cursurile ne lovim. Încep să cred că empatia e un cuvânt care nu s-a inventat pentru atât de mulţi oameni, încât tare mi-e teamă să nu fie în scurt timp scos cu uşurinţă şi ignoranţă (cuvânt cunoscut de prea mulţi, dar rar asumat) din dicţionare şi mai mult sau mai puţin forţat din conştiinţa noastră. Empatie, singurătate şi puţină linişte. Trei elemente tămăduitoare care ne-ar face să revenim mai voioşi printre oameni şi să ne bucurăm selectiv de ceea ce ei ne pot oferi.

1. Kynodontas (2009)

Older Daughter: Mom, what is a “cunt”?
Mother: Where did you learn that word?
Older Daughter: On a case on top of the VCR.
Mother: A “cunt” is a large lamp. Example: The “cunt” switched off and the room got all dark.

Sau Dogtooth, în varianta internaţională. Un film grecesc ce m-a izbit prin nebunia lui. Una îngrădită, de altfel. Poate cu puţin subtrat politic pe care nu îl simţi, iar de îţi vine prin minte, îl ignori. Altfel, suntem introduşi încă de la început în lumea lui: Cum ar fi dacă?. Cum ar fi dacă lumea în care trăim e doar o închipuire mai mult sau mai puţin valabilă indusă de alţii? Şi cum ar fi dacă într-o altă lume florile mici, galbene, s-ar numi zombie? Atât mai zic, apoi puteţi urmări trailerul, de v-a stârnit interes: Un film bolnav, dar genial.

2. Alex Prager

3. Nesomn

de Nichita Stănescu

Nu pot sta noaptea în tristetea mea
din pricinã cã-mi aduc aminte de tristetea lui.
Nimic n-am cu el si cred
cã nici nu suntem de acelasi fel al vederii
si nici nu cred cã suntem
de pe aceeasi parte a cerului.

Si totusi nu pot sã stau în tristetea mea
din pricina tristetii lui
si nici sã dorm nu pot
si nu de cosmar, de vis,
de astfel de spaime neutre…

Nu pot sã dorm din tristetea
de a nu mã vedea neapãrat
si fãrã de mine
când stã noaptea în tristetea lui
si mai ales când nu poate sã stea
în tristetea lui
noaptea, din pricina mea.

4. I’m in the mood for something new