“Iarna-i grea, omătu-i mare”
Azi e doar o altă zi în care…
zăpada nu-ți scârțăie sub picioare
una în care nici câinele nu te latră
o zi în care cafeaua te adoarme
cadourile pe care ți le faci singur te dezgustă,
privirile calde și zâmbetele din jur nu te-ating, ci-ți par săgeți
și te-ai da la o parte din bucuriile ce alții și le țes.

O zi în care te-ai izola și ți-ai umple clipele cu povești de nerealizat,
unele de pe torrente sau din bibliotecă,
când ți-ai turna ciment peste planuri,
când n-ai mai căuta cuțitul perfect să tai ceața ce cade în valuri de atâta timp,
când te-ai cufunda în nămol și ai spera cu un fir prea subțire de încredere că te vei vindeca.

O zi în care îți crește o fărâmă de dispreț față de locul unde te simți iar captiv,
de unde nu prea vezi șanse de scăpare,
unde oamenii posaci aruncă cu energii negative în tine.
Fără intenție!
poate așteaptă un zâmbet de încurajare,
poate așteaptă o palmă sau doar o mână întinsă
spre ei, spre nicăieri, spre un capăt de zi care promite…

…o noapte în care

nu știu, poate în care fluturii vor încerca să zboare
din stomac, de ce nu?
înspre o zare care-mi pare că…
nu, nu că moare, dar care, cuprinsă de ninsoare, că oare, nu astă-i momentul în care…
împovărat după un an cât un semn de-ntrebare,
n-ai vrea decât să stai într-un colț, să te ningă.
Stupoare!
Și poate s-aștepți și tu, cel cu mână pân-acum întinsă,
o altă îngrengătură de degete hilare
de la care să simți instant cum nu te mai doare.

Ăsta-i locul unde simt iar cum se moare.
Te rog nu mă-ntreba care!

P.S. – în cazul în care vă-ntrebați “fata asta câte doage mai are”, aflați că

blogu-mi trece printr-o stare de profundă nepăsare
pe el chiar nimic nu-l doare,
râde când arunc în el cu rime banale.
… are, n-are, care, oare?
Râde tare!
Știe că inspirația mi-e undeva în zare…
exact, în depărtare!

Lumea se zguduie puternic, se rupe şi se năruie, apoi, preţ de o clipă, dispare. Totul se transformă într-o pulbere pură, care se risipeşte în toate direcţiile. Apoi lumea se reclădeşte. O nouă substanţă ne îmbracă. Totul se petrece cât ai clipi din ochi. Haruki Murakami

Citeşte mai departe…

Am descoperit pastila vieții!

Acum,

strâng medicamente pentru o viață și le presar printre vise,

să nu se scurgă prin canalul de la marginea gândurilor.

Îmi deschid în fiecare zi ochii în fața unor tablete,

tac și înghit, vorba aceea…

“una și-un sfert pe zi

cu jumătate de oră înainte de micul dejun”,

spun ei.

Apoi începe viața.

Am început azi ieri de vreo trei ori să scriu despre Social Media Summit-ul de la Cluj organizat de revista Biz. Am scris kilometri, că ieri la conferință am reușit să fiu aproape multifuncțională, așa cum trebuie să fii la un astfel de eveniment. Am fotografiat, am ascultat, am urmărit #smscluj pe twitter, am notat, am învățat.

După ce am scris acei kilometri despre care vorbeam, mi-am dat seama că nu mai are sens să relatez și eu despre ce-a vorbit fiecare, că au făcut-o unii chiar în ziua cu pricina. Cum ar fi Bogdan Beșliu. Apoi, răsfoind interneții, se pot găsi chiar și unele prezentări. Oricum, la cum mă știu, adic[ lungă la vorba scrisă, mă-ndoiesc că mă voi rezuma la câteva rânduri.

Tura asta de #smscluj a fost inedită  faptul c-au fost invitați mai mulți bloggeri locali ca speakeri, care m-au surprins cu prezentările lor. M-am bucurat să aflu povestea blogului tvdece.ro, trecerea de la promovarea pe coșurile de gunoi la prezentarea “detergentului” în fața a vreo 180 de oameni interesați de mediul online.

• Noi suntem bloggeri și ne jucăm cu cuvintele! Dragoș Răzvan

Citeşte mai departe…

azi am fotografiat numai copaci…

Ca să nu mă uit, cei din jur îmi dau din când în când teme de casă. Ca să nu uit, e nevoie, bineînțeles, să mi se reamintească. Pentru că da, uit, mă ocup și cu asta, mai ales cu asta. Uneori e destul de greu. Cândva luam lecitină, dar uitam s-o iau. Altădată uitam de mine prin librării sau alte locuri cu lucruri dragi ochiului. Într-o tomnatică vineri din noiembrie, am uitat de griji prinsă cu degetele polare de Canon, m-am îndreptat către cea mai apropiată bucată de natură. Pentru copaci, pentru frunze, pentru aspirații, pentru reîmprospătarea unei memorii tot mai stângace, pentru ochiul ce caută lumină, dar se lovește de crengi. Le încadrează cum își amintește, construiește cu ele ceva lăcaș, un cocon din lemn poate. Și dintre ele, cu priviri timide, încearcă să-și îndrepte iar obiectivul către oameni. Să nu-i uite. Citeşte mai departe…