1. En la ciudad de Sylvia

Un film drăguţ cu imagini dintr-un oraş (Strasbourg) pe ale cărui străduţe te pierzi odată cu personajele şi parcă ai vrea să rămâi acolo. Un film cu multe femei, femei cu privirea pierdută, femei surprinse în diferite momente, femei printre care eroul nostru îşi caută o veche iubire. Toate sunt Silvia. Ea devine Ele. O peliculă despre frumuseţe, cu toate femeile astea văzute, analizate şi conturate apoi de personajul principal (care e pur şi simplu adorabil).

2. August surprinzător

De mi-ar fi fost dat să aleg între Pământ şi Cer
Aş fi preferat să fiu mărul din care Eva a muşcat cândva,
Aruncat mai apoi cât colo cu groază
Sau un desert înca necunoscut decât o oază…
Acum, însă, prefer să fiu aşa cum sunt:
în munţi, sub ploaie, cu tine dormind pe umărul meu stâng…

Alex P.

3. Fotografie

Eugenio Recuenco este un fotograf spaniol, unul dintre cei mai buni fotografi de modă. Cred că mai multe despre el spun  doar fotografiile. Unele-ar putea fi numite cu uşurinţă sculpturi.

4. aaaand music:

- un mashup pe care nu mi-l mai pot scoate din cap; de câteva luni chiar.

foto 1, 2

Padre Francisco: Freedom without a life is not freedom.
Ramón Sampedro: A life without freedom is not a life.

Chiar dacă de multe ori te simţi fără scăpare ori parcă nu mai găseşti nicio soluţie problemelor tale şi nici gânduri de a o lua de la capăt nu ai, parcă ceva te ţine încă pe picioare şi îţi dă o fadă urmă de curaj să mergi mai departe. „Sănătoşi să fim”, vorba românului preaplin de optimism. Sănătoşi, trupeşte, de sănătatea asta e vorba.

Mar Adentro e un film pe care l-am tot amânat. De multe ori. Nici nu mai ştiu motivele, dar de cele mai multe ori parcă preferam un film mai scurt ori o comedie. Graba, lenea, circumstanţele. Nu contează. Mar Adentro e un film căruia oricum trebuie să-i amâni vizionarea. Asta dacă nu eşti o persoană ce ia filmele de Oscar la puricat. Da, Mar Adentro e un film de Oscar de prin 2004 (categoria film străin).

De ce să nu vezi oricând filmul ăsta? Depinde doar de starea ta. Mar Adentro e un film care lasă urme, sapă cu întrebări. Iar în loc de răspunsuri primeşti surâsuri din partea unui personaj care te surprinde că poate să zâmbească. Mar Adentro e un film prea trist, dar totuşi, unul pe care să-l vezi singur. Pentru că nu-s puţine momentele în care-ţi vine să dai „space” şi să te afunzi în gânduri. Citeşte mai departe…

Marte e acasă. De mai bine de 20 de ani. Marte, cu numele, e de vreo şapte ani, de prin liceu, când nimeni nu prea ştia ce şi unde e Zlatna, iar cea mai scurtă descriere asta a fost: Marte. Un fost oraş dintre cele mai poluate şi aş putea să-l numesc fost oraş în general. Că pe vremuri, aflat-am, a fost chiar şi municipiu. Acum… e un sat mai mare, cu blocuri şi câteva terase, cu stadion, o şcoală generală şi-un liceu. Cu ruine, dar multă verdeaţă, cu un pod în centru unde se-adună lumea să stea la taclale. Şi să asculte manele pe telefon. Să se uite după figurile noi, necunoscute, rare, ce-i drept.

Unii se trezesc nostalgici şi prind drag de oraşul ăsta pentru că au avut parte de-o copilărie memorabilă. E cam singurul lucru care ne mai leagă de urbea asta pustie şi nenorocită. Bine, ar mai fi familia, părinţii, masa caldă, camera aşa cum am lăsat-o, amintiri. Experimentez viaţa pe Marte în vacanţe şi uneori în weekend. Mi se face uneori dor, dar îmi trece foarte repede. Fug de locul ăsta de vreo şapte ani şi în cele mai libere clipe tot aici revin. Nu că-mi place. Sunt nevoită. Nu mai pot iubi oraşul ăsta cu nicio fibră. Nu-l mai pot numi oraş cu niciun cuvânt. Mă deprimă. Simt cum stă timpul în loc, iar când nu stă, zboară pe lângă mine. Trufaş, mă umple de riduri, mă scuipă şi pleacă mai departe.

Mai bine decât mine şi tot despre Marte, doar că nu martele meu, zice aici:

Probably the worst thing about being on Mars is that nothing will happen there. Time will seem stale and empty. (Mr. Noobody)

Când stai pe Marte ajungi să te gândeşti tot mai rar la oameni, iar cei virtuali te enervează pentru că nu poţi să ieşi cu ei la bere. Când eşti de prea mult timp pe Marte înseamnă că ai văzut şi revăzut prea multe filme, că nu-ţi mai suporţi playlist-ul, deşi conţine mii de melodii sau că deja au început cărţile să te citească pe tine. Ca să-ţi mai schimbi din activităţi, te provoci cu un instrument muzical. Observi că eşti varză, insişti, dar te trezeşti cu chitara în braţe şi cu degetele pe taste scriind poezii. Sau poate îţi resuscitezi contul de tumblr şi arunci acolo cu ce apuci numai ca să eliberezi din tensiune. Ori poate somnul ţi-a devenit cel mai bun prieten. Marte e locul care te poate transforma foarte uşor într-un sălbatic. Păzea!

LE: sau cum să fii deprimat într-un oraş deprimant dintr-o depresiune – concluzionează cineva după ce-i spun că Marte e înconjurat(ă) de munţi.

…sau ce face un om cu o chitară

Federico Aubele este artistul cu care vreau să vă fac cunoştinţă celor care nu aţi auzit încă de el. Tare mult mi-ar plăcea să-mi spună câteva persoane că-l „cunosc” deja, că îl ascultă cu drag, că le încântă urechile. Totuşi, gugălindu-l, am observat că nu e tocmai necunoscut la noi. Dar atât el, cât şi genul muzical pe care-l promovează, nu prea se află printre preferinţele muzicale de top, ca să zic aşa. Un pic dub, un pic raggae, ambientală şi hip-hoape, bolero mexican şi să nu uităm de tango-ul argentinian. Pentru că Federico Aubele e argentinian şi se simte. Prin muzică, prin versuri, prin starea de visare pe nişte străduţe din America latină pe care ţi-o produce. Muzica lui e un fel de salată de stiluri muzicale americane; mai mult central-sudice. O combinaţie ce te-ndeamnă să te întinzi, să închizi ochi şi să-ţi desenezi pe ploape cele mai relaxante momente, să călătoreşti, să dansezi, să te plimbi. Am încercat, dar nu pot să nu las să se vadă cât de mult îmi place mie ceea ce face chitaristul argentinian.

Ascultă! Şi de-ţi place, citeşte mai departe.

Citeşte mai departe…

Piesa asta… trebuie să scriu despre ea. Mă enervează că mă obsedează şi n-o mai pot opri.  Şi asta de când am auzit-o aici, loc de unde-mi extrag de multe ori preocupările chinuitoare, muzicale şi nu numai. Pe mine mă ţin obsesiile musicale destul de mult. Dar mă mai opresc. Revin după o lună şi-mi dau seama că unele melodii îmi plac la fel de mult. Dar mai fac câte o pauză. Cu asta nu pot. Fie că-s cu ea în căşti, fie acasă, rulează. M-oi regăsi în ea, nu ştiu, probabil. Dar sună tare bine. Şi nu numa’. Suede e prin definiţie o trupă de cântăcioşi ce produce muzici bune, dar bune.

Citeşte mai departe…