Sunt de părere că Internetul ăsta a devenit mai mult decât credibil, poate e cam mult spus Internetul, aşa că am să fiu mai precisă. Pe vremuri, când Internetul era doar pentru unii, iar noi abia descopeream tainele Yahoo-ului, ne minunam de “câte” ştie Google şi socializam pe mIRC, n-am fi dat crezare multor lucruri venite pe căi virtuale. Mai ales la partea cu mirc-ul. Şi nici informaţiile găsite prin intermediul google nu erau prea verosimile. Sau cel puţin asta ştiam de la profi, şi-n generală, şi-n liceu. Să nu credem ce găsim pe internet. Să nu folosim cine ştie ce informaţii.

Bloggeri. După un timp, simplele site-uri cu prea puţine informaţii şi slab documentate s-au transformat în bloguri ori ediţiile online ale unor publicaţii etc. Ne-am lovit apoi de scepticism cu carul, din obişnuinţă şi mai ales în faţa blogurilor. Şi nu zic că n-am avea de ce, cred că sunt mai multe bloguri cu bălării decât normale şi de încredere. Dar cele din urmă ies la suprafaţă. Devin notorii. Apoi citate, aşadar credibile. Uite, doar exemplul de azi cu frunza vieţii de care nu mai trebuie să spun nimic. În câţiva ani, vom avea mai multă încredere în bloggeri decât în presari. Şi-o spun cu părere de rău. Dar asta e,  bloggerii sunt mai feriţi de alte politici… Pentru că ăsta e scopul lor sau unul din ele: dacă tot au ocazia să spună ceva într-un mediu foarte permisiv, să o facă bine, cu sinceritate, pe şleau.

Cumpărături online. Acum câţiva ani, ani buni chiar, era destul de dubios să cumperi ceva de pe Internet. Mai ales din străinătate. Şi cred, deşi n-am păţit, că au fost suficiente ţepe. Nu că azi nu ar fi, dar azi avem de-a face cu site-uri serioase, destul de multe. Un bun exemplu ar fi emag.ro. Nu fac reclamă, deşi mi-am comandat şi eu una-alta de la ei, dar iată ce s-a întâmplat azi, asta în caz că nu ştiaţi. Mai mult decât de încredere, e vorba de respectarea clientului. Ceva ce rar întâlneşti.

Surse. Mai mult decât facultatea, care mi-a fost de jurnalism, pot spune că Internetul m-a învăţat cât de importante sunt sursele – citarea, precizarea lor şi mai ales modul în care te ajută, cum şi de ce le foloseşti. Da da, scriind pe blog şi la cealaltă publicaţie am realizat cât de firească şi simplă e treaba asta cu sursele. Pentru că nu-mi place nici mie când văd fotografii sau texte de-ale mele fără surse te miri pe unde. Pentru îmi creşte inima de bucurie când îmi cere cineva acordul dacă vrea să folosească o fotografie. Ce dovadă mai mare că Internetul poate fi credibil?

Oameni. Cred că lista ar putea continua. Mai sunt şi oamenii pe care îi cunoaştem prin intermediul Internetului. Nu zic de site-uri de matrimoniale şi poate nici măcar de facebook, iar hi5 iese din discuţie, ci de legăturile dintre bloggeri, în special dintre cei care împart aceleaşi oraşe şi devin părtaşi ai aceloraşi proiecte. Dacă mai demult lumea profita de faptul că se poate ascunde în spatele monitorului, iar unii chiar îşi creau diferite identităţi, acum, cei care scriu, cei pe care îi citim, nu se ascund. Ştim despre ei că se plimbă prin România, că citesc în tramvai sau prin diverse parcuri. Ştim că se întâlnesc, că într-adevăr există. Îşi pun poze şi se tăguiesc pe facebook. Se arată.

So… In Internet we trust?!

sursa imagine: crederitylabs.com

Azi am râs. Cu tot sufletul, toţi dinţii şi fără niciun motiv. N-am auzit niciun banc, n-am văzut pe nimeni făcând ceva stupid, nu m-am uitat la televizor, n-am citit ceva anume. N-am fost amuzată şi nici răutăcioasă, dar nici n-am stropit râsul cu lacrimi. A fost bucurie. Nu ştiu însă cum s-o explic.

Zâmbesc haotic, mi-am pus toate grijile într-un geamantan, l-am pus sub pat, mi-am amânat toate treburile, mi-am oprit toate rotiţele şi m-am uitat prin ce-a mai rămas. Ce-a mai rămas din gândurile mele, oarecum din mine. Ba bine că din mine. Un gol, calmitate, linişte. Un om care se plimbă, se uită la munţi şi ştie că aşa şi atât trebuie să facă şi să fie. Câţiva paşi, un zâmbet, un alt om care se uită mirat, întrebător la cel cu zâmbetul tâmp şi privirea pe cer, un alt om şi altul.

Şi totuşi, despre oameni e vorba. Ei au generat râsul, ei, puţinii care mă bucură cu existenţa lor. E încredibil să ştii doar că există oameni faini, fiinţe ce te pot fascina. Fără să-i cunoşti. Nici măcar nu trebuie să fie lângă tine sau să-i vezi. E suficient să-i descoperi cumva. Un singur semn, un vers, o fotografie făcută de ei într-un moment potrivit, o melodie care îţi place şi ţie atât de mult sau chiar o întreagă formaţie pe care o adori. O idee comună, ori un fir subţiiire ce leagă două gânduri de neintersectat. Descoperiri interesante. E destul să ştii că există. Să ştiu că există. Şi pot trece mai uşor prin zi. Îmi las gândurile la aprozar şi merg mai departe, mă uit la munţi, la cer şi nu mă împiedic.

Ştiu că unii oameni sunt şi pot fi faini. Şi mă bucur, e bine că sunt şi că-i pot descoperi, citi pe ascuns sau nu, privi pe furiş sau deloc. Sunt oameni pe care nu-i nevoie să-i ai, nici pentru tine, nici foarte aproape de tine. Poţi să-i strici foarte uşor ori poate fi chiar invers. Dar e atât de bine să ştii că sunt. Şi să dai de ei din când în când. Să nu-i poţi uita pentru că nu i-ai ţinut minte nicicând. Te-au fericit în gând. Le-ai zâmbit şi nu te-au văzut. Oameni care-ţi fac clipele de la distanţă, care-ţi dau răspunsuri afirmative atunci când nici măcar n-ai îndrăznit să întrebi, care tac şi parcă ţi-au răspuns la zeci de întrebări. Oameni de departe pe care să nu-i cerţi şi care să nu te supere. Să n-ai nicio legătură şi totuşi să zâmbeşti pentru că te fascinează că oamenii ăştia chiar există!

Mă bucur încâlcit. Nu ştiu de ce, nu caut explicaţii. E bine totuşi. Mă înţelege careva?
Ei (travka) da: „Astăzi sunt fericit. Astăzi nu se întâmplă iarăşi nimic. Astăzi am să dorm şi-am să tac. Astăzi râd nemotivat”.

sursa foto: flickr.com

Se zice că scrisul se uită sau mai bine zis, modul în care scrii se erodează dacă nu-ţi pui zilnic condeiul în mişcare. E adevărat. Mă lovesc de asta de fiecare dată când încep să scriu după o pauză de zile, uneori chiar săptămâni (ruşine mie!). Şi nu numai că-mi vine mai greu să scriu, dar observ că de ceva timp doar în faţa calculatorului îmi mai vine inspiraţia. Numai cu tastele în dansul lor frenetic, fără degete strânse pe vreun pix.

Caligrafia se transformă treptat într-un „domeniu defunct”. Nu pot să nu-mi amintesc, o dată cu asta, o perlă a doamnei diriginte din liceu, care deseori ne întreba zâmbitoare: „Cine ştie să scrie frumos la calculator?” şi nu avea încredere decât în cei mai buni elevi. Ce vremuri!

Citeşte mai departe…

Sibiu.

Oraşul cu flori la ferestre, cu ochi pe acoperişuri şi cu ornamente grele ce-ţi cad în cap pe străzile prea înguste.

Oraşul unde s-a făcut totul, unde e totul, oraşul cu locuitorii mîndri care-ţi spun cu zîmbetul pe buze: „e frumos la noi, dar nu veni aici”.

Oraşul cu cei mai leneşi cîini, cu cea mai „mare” piaţă şi cel mai sfătos turn.

Oraşul scărilor, al celui mai mic, dar productiv teatru. Oraşul trompetelor din luna lui mai. Oraşul festivalurilor. Jazz, rock, teatru, film, tattoo.

Dar oraşul cu boscheţii de lîngă tribunal tunşi sub formă de „viol”. De ambele părţi.

Oraşul cu voluntari, cu carduri uitate în bancomate şi c-un albatros pe fosta primărie.

Oraşul cu beciuri, cu faine beciuri, cu multe şi colorate beciuri şi cu extra-terase vara.

Oraşul cu miros de cîine ud şi ciori la ora 19:45 pe lîngă cămine.

Sibiu.

Iubeşti un oraş care ţi-a întors mereu spatele abia după ce îi răspunzi cu aceeaşi monedă. Iubeşti Sibiul după ce-l laşi în urmă cu ale lui (şi ale tale) păcate. Am căutat fără să îmi dau seama poate, prin toate cotloanele Hermannstadt-ului, o fărîmă care să mă convingă să rămîn aici măcar pentru încă doi ani. Dar e zadarnic cînd în trei ani de existenţă pe malul Cibinului devi o legumă plutitoare.

Iubeşti Sibiul după ce-ţi închei toate socotelile cu el şi te întorci la doar cîteva zile din nebunie şi poate puţin dor ca să trăieşti ce nu ai reuşit pînă atunci. Dai de oameni noi, te simţi turist. Aşa cum ai vrut să fii mereu în trei ani. Un simplu turist. Oameni nebuni descoperiţi în noapte în bodegile sibiene, oameni ce te cheamă în Vamă, dar pe care îi duci în faţa căminului unde-ai zăcut trei ani şi-ţi colorezi în alb una dintre cele mai amuzante nopţi cu multe bancuri şi alte substanţe. Poţi pleca apoi din Sibiu. Cu un zîmbet tîmpit pe buze care nu poate trăda nimic. Eşti mulţumit şi nu-ţi doreşti să fii mai mult în Sibiu decît un… simplu turist.

Sibiu.

Oraşul cu prieteni care încă se mai întorc la Sibiu. Cu oamenii dragi lăsaţi în urmă. Oraşul unde ai mereu un motiv să te întorci, dar niciun motiv să rămîi.