N-a trecut aşa mult, dar pentru că o să intru şi eu în febra licenţei curând, cred că e rost de eliberare prin postarea asta. Ca să nu-l spamez pe Makavelis, pentru că îndemnul lui mi-a trântit degetele pe taste, am spus să iau asta ca pe o leapşă şi să scriu aici ce şi cum a fost la mine la bac.

Citeşte mai departe…

…sau dragoste de blog.
Nu am mai aruncat de ceva vreme postări despre relaţii, emoţii şi altele de-ale corasonului pe blog. Sunt multe alte bloguri unde poţi găsi sau regăsi răspunsul unor frământări, dar poate niciodată în forma pe care ţi-o doreşti pentru că, suntem diferiţi, nu?

Citeam o postare simplă, a unei tipe simple (presupun) care făcea nişte observaţii la fel de simple, naturale şi stârnite din te miri ce. Lucruri la care m-am gândit şi pe care le-am ambalat în sfaturi pentru cei dragi de mii de ori. Dacă ştiam că doar cititndu-le se vor supune, scriam şi eu asta. E interesant cum lucrurile fireşti pe care le simţim de multe ori ne sunt arătate de nişte străini cu blog, e interesant cum trăirile se intersectează prin blogosferă, cum aşteptăm mărturiile unor oameni care simt poate la fel ca noi, dar expun asta în modul lor. Şi cum ne lipim de câte un blog, ca de o persoană. Cum aşteptăm postări, ca atenţiile celor din jur. Voi, cei ce bloggăriţi şi răsfoiţi blogosfera, nu puteţi nega asta. Ne-am lipit de stilul şi modul de a gândi al multor persoane. Şi ne place. Şi nu mă refer numai la blogurile cu emoţii.

Citeşte mai departe…

A trecut ceva timp de când nu mi-am mai aruncat grijile departe şi de când nu m-am mai afundat între două coperte. „Darul unei zile” a fost într-adevăr darul zilei mele de naştere venit cu o neînsemnată întârziere de câteva luni din partea unei prietene cu care mă văd prea rar.

Cartea asta, venită după săptămâni bune în care am lecturat numai .pdf-uri cu frânturi despre new media şi altele, mi-a făcut ziua mai bună. E cu-adevărat darul unei zile, al acelei zile în care o iei în mână şi n-o mai laşi până la ultimele rânduri. E o carte scurtă, uşoară, numai bună de citit pe drum şi poate foarte bine să-ţi amintească ce dor ţi-a fost să citeşti şi cât de mult te relaxază „sportul” ăsta. Dacă atunci când vrei să citeşti o carte nu eşti hotărât şi pregătit să laşi toate grijile de zi cu zi deoparte, cartea asta te eliberează pentru ceva timp de toate gândurile şi te trimite direct în zona copilăriei şi adolescenţei. Pentru că în paginile scrise de Anna Gavalda nu poţi decât să te regăseşti. Şi să râzi. Când ruşinat, când în hohote.

Patru fraţi regăsiţi te poartă prin copilărie şi nebunia oferită de libertate. Garance, Simon şi Lola fug de la o nuntă de familie la fratele lor mai mic, Vincent, care locuieşte într-un castel. Jumătate din carte e drumul până la el presărat cu replicile acide dintre Garance şi cumnata ei, soţia lui Simon, dar şi cu amintiri voioase despre copilăria celor patru fraţi. Cu mare drag am citit comparaţiile dintre Garance şi sora ei mai mare Lola, văzute prin ochii celei dintâi.

Citeşte mai departe…

E plin de concerte anul acesta în România, în special la Bucureşti. Şi ce concerte! Mai ales weekend-ul viitor. Dar mă gândesc la Sonisphere oftând, pentru că, pe lângă alte impedimente, perioada în care e fixat nu e deloc favorabilă pentru mine (deh, licenţa!). Singura trupă pe care-mi pare rău că n-o văd în concert e Rammstein. La Metallica am fost acum doi ani, iar la Anathema anul trecut. După celelalte nu mă prea omor. Ar mai fi Stone Sour, dar asta e, ferice de cei ce merg.

Eu sunt oricum. M-am întors de-a dreptul extaziată de la singurul concert cu care m-am putut sincroniza în perioada asta (ca timp gust), şi-anume Aerosmith. M-au fericit, ca să rămân în ton, oamenii ăştia pentru o bună bucată de timp de-acum încolo. N-am de gând să arunc cu prea multe superlative, deşi o merită! La vârsta lor au fost de-a dreptul geniali. Au început cu Love in the elevator şi au continuat timp de două ore cu cele mai faine piese ale lor, printre care favoritele mele Crazy şi Cryin’, iar la bis alte favorite: Dream on şi Walk This Way. S-au lăsat puţin aşteptaţi la bis, dar s-au întors cu 3 piese pe măsură şi cu aceeaşi debordantă energie de care s-au ţinut lipiţi pe toată durata concertului.

Să mai înşir câteva rânduri despre cât de tare poate să fie domnul Steven Tyler? Am să trec peste ce i-am citit pe buze când nu-şi ţinea microfonul aproape şi-am să spun că la vârsta lui (62) e un nebun plin de energie (iar acest cuvânt, dar a cam definit atmosfera). Arată bine omul, nu poţi să nu remarci. Şi da, e un cal cu gura mare şi cu trăsături cât se poate de feminine. Şi încă le cântă foarte bine!

ceva culise:

• din zona în care am stat eu – stânga lângă gard gazon A – n-am văzut decât două copile leşinate, de la căldură probabil, ori de la Reamonn că încă nu apăruse trupa pe scenă;
• lângă noi stătea o tanti la vreo 50 de ani, fugită singură de acasă de la Tulcea pentru concert; a fost şi la Metallica acum doi ani şi nu numai;
• chiar la începutul concertului Aerosmith două nebune care se credeau tipele din Crazy au intrat gonind în zona golden ring, dar au fost izgonite mult prea repede de paznici;
• l-am văzut şi pe domnul Geoană la tricouaş albastru cu guleraş şi probabil, fără Mihaela, dragostea…

M-am întors acasă. Pe marte, cum îmi place şi nici n-am altfel cum, să-i zic. Mi-e drag oraşul ăsta, dar din nefericire se aplică ceea ce vedeam acum câteva zile într-un film în care apărea şi planeta Marte rareori, anume: “Probably the worst thing about being on Mars is that nothing will happen there. Time will seem stale and empty”. Tocmai de aceea mă întreb, precum travka, e cineva în oraşul acesta?

E oraşul ăla mic cu foarte puţini locuitori care se cunosc şi bârfesc între ei. Oraşul cu un pod în centru unde se adună toţi la sfat. Oraşul cu bază de agrement în construcţie (nu ştiu cât şi când se continuă), dar cu şcoală generală scorojită. Oraşul în care se scot din podul liceului tablourile cu absolvenţii mai vechi şi se pun în vitrinele magazinelor, ca să mai ştim şi noi cine-a îmbătrânit 10 ani, ce gaşcă se mai întâlneşte şi pe unde. E oraşul cu cea mai faină fostă terasă, terasa de care mi-e dor şi fără care nu concep vara aici. Terasa unde pe vremuri, când era barmanul de treabă, ascultam muzică bună, terasa unde unii mai cântau folk, unde se juca biliard şi ping-pong şi se spărgeau seminţe în faţa meciurilor de fotbal. Terasa unde băutura era ieftină, dar cu tot mai puţini clienţi. Înclin să cred că de-aia nu mai e.

Acum avem altceva. Şi-au scos unii terasa-n drum. Şi nu orice drum, ci drumul naţional. Cred că e o adevărată experienţă (şi-am să profit de faptul că-s acasă), să stai acolo, practic în drum, să te uiţi la un meci de fotbal (că şi-au agăţat şi-o plasmă) şi să vezi/auzi cum fiecare are câte ceva de spus ori chicotit despre lumea care trece pe stradă.

Mai e cineva în oraşul acesta?