Chiar nu vreau să îmi închei anul, bloggeristic vorbind, cu o postare despre seminţe. Şi nici cu 69 de postări, că nu e un număr atât de rotund precum pare. Dar nici cu ceva gen “new year’s resolutions”. Nu că n-ar trebui să-mi fac promisiuni şi planuri pentru noul an. Însă tocmai de aceste obiceiuri m-am săturat… “a promite”, “a încerca”.

De prea multe ori m-am dezamăgit pe mine încercând să-mplinesc felurite promisiuni. Nici de verbul “a aştepta” nu sunt prea mulţumită. Iar “schimbarea” mă sperie, pentru că nu se mai produce. Dar încă sper! Asta pot să fac şi anul următor.

Lista pentru anul nou am pregătit-o deja, dar am şi ascuns-o. Am să o revăd, cel mai probabil, la anul pe vremea asta. Ca să fiu măcar mulţumită, cred că ar trebui să o dezgrop abia peste câţiva ani. Oricum, privind pe lista ce o întocmeam acum un an, am rămas oarecum uimită. Nu am învăţat să înot sau să schiez, însă am făcut un curs la cji şi am câştigat un concurs foto. Plus alte mărunţişuri.

Dar cam atât cu listele, că deviez de la subiect (care o mai fi şi ăla)! Mai e prea puţin până în noul an. Cu ăsta mi-am cam încheiat socotelile, chiar dacă unele dau cu virgulă. Am văzut şi ultimul film al anului şi nu, nu era unul din 2009, ci am revăzut Little Miss Sunshine. A mers ca uns, exact unde şi cum trebuia.

Păi, nu-mi doresc decât să vă urez un an bun, liniştit şi de ce nu, unul cum nu aţi mai avut până acum. Şi cu câteva puncte de pe liste (fie că sunt doar imaginare) bifate. Şi vă îndrum spre noul număr din Cuvinte online, o publicaţie care poate pe plan estetic lasă de dorit (n-am să enumăr câte probleme ne-au pus în situaţia de… aşteptare), dar care creşte sub ochii echipei cel puţin; una căreia m-am dedicat cu drag, cu răbdare, dar şi cu nervi (recunosc!). Publicaţia unei echipe căci, până la urmă, prea puţine lucruri reuşim să le facem de unii singuri.

La mulţi ani, blogosferă!

Ne trezim de multe ori cu ele în gură. Nu vreau să-mi încep textul sub forma unei ghicitori cu tentă pornografică, am să spun de la bun început că este vorba de seminţe (oops, mi-a intrat deja o coajă între taste) sau, ca să le dau un nume mai digerabil: bomboane agricole.

S-a înţeles deja că scriu această postare ronţăind câteva astfel de bomboane sărate. Şi poate nu sunt singura care ronţăie seminţe chiar acum, pe un amic l-am speriat, întrebându-l pe căi virtuale de ce ronţăie seminţe (în general), în timp ce el chiar scuipa nişte coji.
Le consumăm. Prăjite, neprăjite, direct de la sursă, proaspete, uneori necoapte sau din pungă.
Poate acum, de sărbători, numărul celor care bagă astfel de uleioase e mai scăzut, ele fiind înlocuite cu sărăţele, covrigei şi alte mărunţişuri de sezon.

Citeşte mai departe…

Ce mai înseamnă Crăciunul pentru mine? Nu am să desenez, cum a făcut-o chiar funny Makavelis, ci am să las câteva rânduri. Pentru că oricum, nu aş putea să-mi desenez amintirile. Poveştile din familie de şi despre Crăciun. Aşteptarea moşului şi surprizele care-mi întăreau credinţa că există.

Zilele astea am împodobit bradul. Pentru unii un simplu simbol, pt alţii tradiţie, pentru unii de nelipsit, alţii îl ţin chiar până de Paşte. Îmi amintesc că atunci când eram mică, o vecină făcea mereu un brad superb, mare, atât de frumos, încât nu-i prea venea să se descotorosească de el după sărbători şi îl lăsa aşa muult, mult timp. Uneori îl despodobea înainte de Paşte.

Eh, pentru mine, împodobitul bradului a însemnat, pe lângă bucuria cu care mi s-au instalat amintirile în minte şi un prilej de a sta cu ai mei la o poveste-două de Crăciun. Am pus toţi câte un ornament măcar (deşi eu am avut de comentat la fiecare în parte – n-aş numi asta tocmai simţ estetic) şi ne-am amintit în ce moduri făceam asta în trecut.

Atunci când eu credeam în Moş Crăciun, sau când eu nici măcar nu eram, iar fratele meu, cel de atunci în centrul atenţiei, a făcut în mod şocant cunoştinţă cu Moş Crăciun.

Cotrobăitul după cadouri, stricarea surprizelor şi apoi, bucuria la vederea unor alte surprize, dar mai mici, sub brad. Amintiri. Cum i-am prins pe ai mei împodobind şi punând cadouri sub brad, cum mi-a picat faţa când am aflat de unde vin cadourile (unchiul din Italia, magazinul nu-şiu-care).

Sau când am reînceput să cred în moş. După o scurtă pauză. Nici nu mai ştiu de unde am aflat că e ficţiune. Cel mai probabil din faţa blocului ori la grădiniţă. Nu mai ştiu câţi ani aveam, tot destul de mică eram dacă îi cerusem moşului o păpuşă. Pe care am şi primit-o de altfel, dar, în dibăcia mea (not), am stricat-o. Lacrimi, “urlete” şi supărări. Nici nu apucasem să mă bucur prea bine de ea. Dar ce să vezi? În nici 10 minute ai mei mi-au spus că l-au văzut pe moşul în balcon. Am alergat curioasă şi ce-am găsit? O altă păpuşă, întreagă. Încă mă mai întreb cum au făcut ai mei atunci… Au luat două dinainte în caz de orice? Să fi plecat la cumpărături nu-mi amintesc şi totul s-a petrecut aşa de repede. Cred totuşi, că a fost Moş Crăciun la mijloc, moşul în care credeam atunci.

Sărbători fericite, blogoreicilor!

Căutăm nume de formaţie; cuvinte cheie: folk, Padre, SEBI, Post Scriptum, distinct, clar, eco, munte, Trascău, adăugire, completare.

Asta era prin septembrie. Până la urmă şi-au ales şi nume: PLUS NOI, iar primul lor album se numeşte Cântece Crude.

Formaţia “Plus Noi” este înfiinţată în anul 2009, şi are în componenţă 4 membrii. Primii doi: Stelian “Padre” Petrescu, poet şi compozitor, Kincses “Talisman” Sebastian, voce şi chitară, din Aiud şi restul: Victor “Laureatul” Surugiu şi Adrian “Axânte” Puiuleţ, din Centrul Universului aka Zlatna. Să nu uităm nici de impresar: Truţă “Pisi” Răducu. Ne vedem pe MTV, sau în cel mai rău caz, pe Trilulilu şi Youtube, că ne băgam noi!

Citeşte mai departe…

Am fost joi la balul bobocilor. Nu mi-a prea plăcut. Eu în general nu mă prea omor după baluri sau evenimente de acest gen, dar balurile de la Jurnalistică mi-am propus să nu le ratez. Zis şi făcut. Acesta a fost ultimul, din fericire. Zic asta pentru că, pe lânga localul de fiţe în care s-a ţinut şi care m-a lăsat rece, tot balul a fost o prelungire de momente plictisitoare, o tragere aiurea de timp. Probe lungi, irelevante. De ex.: fata trebuia să picteze un cuvânt, iar băiatul să-l ghicească. Nu mai bine jucau mimă? vorba unei colege. Bun.

Pe de altă parte, câţiva dintre boboci s-au dovedit destul de talentaţi. Miss a fost aleasă o gagică sub 1.60 care cică îşi propusese să demonstreze că şi: fetele sub 1.60 şi care poartă teneşi pot. Cred că a meritat, pe lângă celelalte lungane care au dat-o în piţipongăreală unele, emoţii altele etc. Şi prezentatorii au dat-o puţin de gard, de fapt, prezentatoarea, că partenerul ei s-a descurcat bine şi anul trecut şi e unul dintre acei talentaţi, nu tari în taţi.

Cei ce s-au ocupat cu organizarea s-au declarat mulţumiţi „dat fiind faptu’ că doar dooouuuă persoane s-au ocupat de bal cap-coadă… iar bobocii aleşi de NOI la preselecţie s-au descurcat”… bla bla bla. Nici nu mai zic că prezenţa profesorilor a fost aproape nulă, noroc cu o profă destul de implicată în evenimente studenţeşti.

Eh, orgolii şi nebunii, nu e treaba mea. Şi-n tura noastră până la urmă tot vreo două persoane s-au implicat mai tare, dar n-am auzit aşa bălării. Se pare că viitorii jurnalişti o iau razna tot mai des. „Am venit la această facultate ca să îmbin utilul cu plăcutul… ha ha ha!” (din discursul unei boboace). Care va să zică e tare amuzantă viaţa în facultatea noastră.

De ce au fost salvaţi, totuşi? De momentele dintre probe, numai că şi acelea au fost cam monotone. Nu zic, artistice peste măsură, însă au abuzat de dansuri. Ba indiene, ba salsa, ba breakdance, ba nu-mai-ştiu-de-care.

Cam asta am avut de zis. De ce am făcut-o? Ştiu că anul trecut au intrat în prostie pe blogul meu personaje interesate de soarta balului de la jurnalism. Deci, pentru curioşii care au ratat marele eveniment.