În afară de faptul că ofertele de revelion mi-s şi puţine şi deloc atractive, ca să-mi întărească dorinţa de a sta acasă vine şi oferta de boală. Nas înfundat, gât în piuneze, tuse seacă etc. Toate în stadiul lor forte.
Poate nu o să fie atât de rău. Ar putea fi chiar interesant să stau şi să cârcotesc cu ai mei în faţa televizorului până mi s-ar lua şi-aş începe să răsfoiesc internetul. Cât de tragic. De revelion pe net.
Apoi mi-aş aminti vorba aia aiurea : « ce faci în noaptea de revelion, asta vei face tot anul«, şi aş pune mâna pe o carte bună pe care aş savura-o preţ de vreo câteva ore. Noaptea e lungă. Pun şi un film pe listă. Aici e de gândit ce film ar merita văzut în noaptea de revelion. N-aş vrea să văd porcării tot anul.
Şi, cu chiu – cu vai, va trece şi noaptea asta şi anul ăsta şi boala asta că nu o mai suport. De la noul an vreau în primul rând sănătate. Şi minte, mai multă minte că se cam pierde. Şi… îmi vreau prietenii mai aproape. Mult mai aproape. Şi lista ar putea continua cu : un meniu nou la cantină, sesiune uşoară, un ger mai blând la Sibiu ş.a.m.d !

Un an nou sănătos vă doresc, plin de bucurii şi de iubire !! Vă pup !

…te simte spiritul pe tine.

Cum simţeam când eram mică… Şi nu doar în ziua de Crăciun… Toată vacanţa de iarnă eram atinsă de sentimentul sărbătorilor. Fiecare zi era un cadou. Odată cu copilăria să se stingă şi asta? Nu. Nu când apar mereu în lucrurile simple, mărunţişuri pline de sens.

La concursul organizat de Sibiu Standard nu am participat pentru prima dată. Şi abia după ce am uplopadat fotografia am văzut că şi Târgul de Crăciun oferă un premiu. Şi pentru că fotografia a fost făcută la Târgul de Crăciun, iar în top ten se dădea bătălia pentru iphone cu fotografii mai… atractive, ştiam că ar fi singurul premiu pe care l-aş putea câştiga. Dar nu m-am aşteptat. Şi chiar de nu a fost cine ştie ce premiu, m-a bucurat şi mi-a amintit că Moş Crăciun există. Premiul m-a scos din casă, m-a pus pe drum până la Sibiu într-o zi în care ninsoarea şi-a intrat în rol, m-a învârtit prin Piaţa Mare de unde mi-am cumpărat sau mai bine zis mi s-au cumpărat multe şi mărunte „iernivore”. Când am ajuns acasă, autocarul m-a lăsat în mijlocul unui concert de colinde. Nici nu aveam cum să nu simt Crăciunul.

Celor care mai daţi câte un click pe ozeneu şi mai citiţi câte un rând, tuturor din blogosferă vă doresc să simţiţi Crăciunul! Să sărbătoriţi fericiţi!

“E atât de simplu să fii erou atunci când nu ai nimic de pierdut” (E. O. Ohanesian)

În numărul acesta al « Sibiului UniversitaR« (publicaţie a facultăţii de jurnalistică ce mă are pe post de redactor – şef), am scris un articol despre o organizaţie studenţească din Sibiu. Am obţinut informaţiile online, de la preşedintele asociaţiei, student şi el. Apoi, când ne-am întâlnit şi m-am prezentat mi-a zis : nu ştiu de ce, însă mă aşteptam să fii mai mică şi mai vorbăreaţă !…
Nu de puţine ori m-am întrebat ce caut eu la jurnalistică. La capitolul curaj mai am de lucrat puţin, voce pentru radio n-am, gura nu-mi merge cum se spune că ar trebui să-i meargă unui jurnalist şi mai sunt multe aici.
Cum sunt de fapt jurnaliştii ăştia ? E bine da, să suferim de logoree, însă uneori şi aici tăcerea e de aur. Prost şi degeaba, mulţi vorbesc. Dar… de ce trebuia să fiu şi mică ? Ca să mă strecor mai uşor şi să ajung în cele mai ascunse locuri… metaforic vorbind, da, acolo vrem să ajungem, să primim cheile cu care să ne prezentăm apoi în faţa porţilor secretelor.
Idealism. Adeptă a cărui sunt cu desăvârşire. Şi tocmai de asta mă întrebam ce caut eu la jurnalism. Când mă uit în jur… şi nu e nevoie să îmi arunc geana până la Bucureşti, văd şi aici, sub ochii mei cum se face presa. Şi aş putea spune din nou că mi-e rău. Mă declar non-conformistă. Atunci cum aş putea să mă conformez eu unor norme… unei prese parţial libere ? Da, veţi spune că asta zic acum, că-s tânără, liberală şi încă am scopuri nobile şi că odată ajunsă într-un loc bun nu-mi va mai păsa peste ce calc ca să mă menţin acolo. Nu vreau să cred asta şi nu vreau să se întâmple asta. Cumva – cumva, mă voi lupta eu să-mi conserv ideile.

Amintiri din portbagaj

Din fericire, în ultima perioadă au început să vină la noi la facultate tot mai multe personaje care au ceva de spus, scriitori, jurnalişti, oameni care, pe lângă profesorii noştri, ne pot da scurte lecţii şi mai ales lecţii de viaţă. Dacă săptămână trecută Eric Frattini ne spunea cât de importantă este documentarea în meseria unui bun jurnalist şi îi trimitea pe cei ce nu sunt capabili de aşa ceva la medicină sau la alte facultăţi, săptămâna aceasta a venit rândul jurnalistului Ovidiu Ohanesian să-i trimită în alte părţi pe cei ce vor jurnalism fără adevăr. Doar jurnaliştii trebuie să fie slugile adevărului !
Ovidiu Ohanesian şi-a lansat cu această ocazie cartea “Amintiri din portbagaj – din culisele unei diversiuni – răpirea din Irak”.
Carte al cărei mesaj ajunge unde trebuie dacă îl lăsăm să pătrundă, dacă deschidem ochii mari. « Am decis să public cartea în momentul în care cenzura şi poliţia politică au întrecut orice măsură«, a spus autorul.
Mesajul cărţii este : Iată cine ne conduce astăzi, iată de ce sunt ei în stare pentru a-şi păstra ciolanul !

Răpirea din Irak reprezintă mult mai mult decât o simplă răpire, Ohanesian susţine că aceasta « este, a fost şi va fi mereu actuală în societatea românească« .
Sunt multe de zis despre această carte care pe lângă vaste informaţii despre timpul forţat petrecut în Irak conţine şi dezvăluiri şocante despre cei ce ne conduc, dezvăluiri ce de multe ori nu se vor auzite. Conţine în plus fotografii, biografii şi documente. Sunt multe de zis despre carte, dar încă nu mă avânt căci nu am lecturat-o cap coadă încă.

« Adevărul merită rostit în momentul când ştii că nu ai nimic de pierdut« (I. Dur)

Cartea aceasta şi cele ce vor urma ni se adresează nouă, tuturor, oamenilor simpli, celor ce le pasă, celor ce pun adevărul mai sus de orice. Dar nu ştiu cine pune adevărul atât de sus precum o face acest om !
El susţine că nu se teme, că nu are nimic de pierdut şi tocmai de aceea nu renunţă la divulgat şi demascat, nu renunţă la descoperirea adevăratelor feţe ale puterilor ce ne înconjoară. « N-am nimic de pierdut ! Eu le-am spus : aţi făcut o mare greşeală, m-aţi lăsat în viaţă«, a menţionat O. Ohanesian.
Informaţiile oferite de acesta au atras atenţia şi întrebările celor prezenţi la lansare. Majoritatea tinerilor. Pentru o supravieţuire spirituală, el precizează că merită riscul de a-i informa pe cei tineri şi speră ca noi, cei tineri să avem norocul de a nu mai fi nici minţiţi, nici manipulaţi. Greu de crezut şi de realizat, la cum curg lucrurila azi, la cum percepe lumea totul, la ce vrea să perceapă, ce vrea să creadă, în ce vrea să se încreadă. Oamenii se încred în adevărurile lor. Mici adevăruri, false adevăruri. Acest luptător pentru adevăr şi dreptate nu va înceta să trâmbiţeze. Şi foarte bine face, pentru că mereu se găsesc oameni care să rămână marcaţi. În special tineri. Dar nu numai, iar aici vreau sa amintesc unele lucruri spuse de profesoara de franceză, Ileana Marinescu, care a fost şi ea prezentă la lansare şi şi-a exprimat la final emoţiile şi sufletul impresionat : « Niciodată nu mi-am simţit plenar propria nimicnicie şi pentru asta vă mulţumesc. Am impresia că sunteţi o altă specie« .
Şi într-adevăr, în lupta pentru adevăr, doar persoanele care aparţin « altor specii« triumfă. Pentru că e un câştig continuu să ştii că lupţi pentru adevăr.

Cât de mult îl adoram pe Gelu Ruscanu în liceu… Şi încă mi-e drag. Păcat că nu e real, păcat că tot mai puţini deschid ochii în faţa „ielelor“. Şi tocmai de aceea mă simt atât de mică atunci când văd că mai există astfel de oameni. Şi că se ocupă de presă. Cu idealurile mele în gând, l-am ascultat şi m-am bucurat. Deşi ceea ce a spus este înfiorător. Dar aceasta e o particularitate a adevărului pur. Iar acest om a văzut ideile pure.

“The pure and simple truth is rarely pure and never simple” O. Wilde

Extras din agenda pe care o plimb cu forţa peste tot…:

Într-unele zile nici nu-mi vine să vin la facultate. Mă trezesc cu greu, dar nu mă simt deloc odihnită şi în stare să încep o nouă zi, să merg la cursuri şi să prind informaţia, să fiu activă la seminarii… Iar acum, de când cu Sibiul Universitar, nu mai am nici timp nici chef de nimic. Plus că n-avem tehnoredactor… Sper ca în timp să mă pot transforma pe mine într-unul, altfel nu vom răzbi, nimeni nu vrea, nimeni nu încearcă.
Sunt la curs şi mă plictisesc. Cursul e interesant de altfel iar profa e foarte ok, însă eu nu. Pe lângă asta, lovită de somn, m-am pus mai în spate şi nici nu am ochelarii la mine. Şi parcă nici nu aud bine. Şi? Şi mă plictisesc. N-am nicio carte la mine, niciun ziar, nimic! Şi astfel încep să scriu şi înşir aceste aberaţii pe hârtie.
Hmmm… să fac iar pe observatorul? Ok. Tipul din faţa mea citeşte un SMS şi între timp îşi aranjează cureaua de la pantaloni. Stă picior peste picior şi face integrame. Are teneşi kenvelo, cred, nici până acolo nu văd prea bine. Tipa de lângă el râsfoieşte un catalog Avon cu repeziciune. Neinteresant.
Între timp, profa spune ceva despre gândaci prăjiţi… Nu reuşesc să îmi dau seama la ce se referă, aşa că-mi arunc ochii pe următorul rând. Aici se pare că lumea e destul de atentă… se pare!
S-a ridicat profa, scrie ceva pe tablă, degeaba, nu desluşesc. Îmi afund şi mai tare ochii în agendă. Tipa din stânga mănâncă bake rolls, nu pot să nu o aud ronţăind, mi-e foame. Pe lângă un pătrăţel imaginar de ciocolată şi puţină prăjitură cu măr, nu am reuşit să bag altceva pe sub nas.
Iar s-a ridicat profa ca să noteze ceva, parcă spunea ceva despre familie. Mi-e dor de mama, nu cred că mi-e dor îndeajuns încât să vreau să merg acasă prea curând.
Un coleg doarme, el tot timpul doarme. Tipa din stânga, care e de fapt în dreapta, am observat eu între timp, rupe nervoasă punga de bake rolls, cred că a ajuns la ultima firmitură. Are cizme… roooooşiii??? Eww.. Profa zice ceva de mărci de cosmetice şi întreabă ceva (n-am reuşit să înţeleg ce) iar din sală se aude “DA” şi “NU”
Cred că ar trebui să mă opresc din scris.

Voi sigur v-aţi oprit din citit.
P.S. – am amintit de unele produse în text, nu că le-aş simpatiza, sau pt reclamă, dar mi s-a părut potrivit dacă tot am scris în timpul unui curs care se leagă de publicitate.

Oarecum, mă aşteptam ca următorul meu post pe blog să aibă un astfel de titlu. Nu vreau să dau explicaţii, să mă scuz, justific, nici să mă fac înţeleasă…Ştiu că sunt două tăişuri, două părţi.
Alegeri şi iar alegeri. Să zicem că m-am înscris la facultatea asta cu gîndul că “e de viitor şi oferă mai multă stabilitate decît jurnalismul”. După cîteva zile – puţine ce-i drept – de alergat între 9 mai şi Emil Cioran, străzile unde-mi sunt amplasate facultăţile (nu şi cele mintale) mi-am dat seama de unele lucruri ce poate altfel mi-ar fi luat mai mult să le observ, am realizat într-un final, după dileme şi exces de zel din partea ambelor emisfere… că îmi plac mai mult cuvintele decît cifrele, deşi m-am descurcat chiar bine la manevrat cifre în liceu. Printre altele, mi-am dat seama că dacă e să fac un lucru bun trebuie să-i acord atenţia necesară. Că aş fi putut să duc facultăţile la un bun sfîrşit, concomitent, e adevărat, dar alergînd după doi iepuri, într-un final m-aş fi pierdut de mine.

Un program de la 8 la 21, cu pauze de alergat, m-ar fi făcut să uit cum e să citesc o carte, un ziar, să văd un film, să îmi întîlnesc prietenii, să merg prin parc, să fac fotografii, să scriu… să scriu! Nu-mi pot transforma produsul creionului pe hîrtie în formule matematice. Poate par argumentele unui om leneş, care s-a izbit de greu şi a renunţat, poate m-am dat bătută prea uşor, dar eu cred că am făcut-o exact la timp, la timpul potrivit pentru mine. Ştiu sigur că sunt argumentele unei persoane de 20 de ani, care într-o clipă ambiţioasă s-a avîntat, şi-a întins aripile, dar cînd a încercat să zboare, a realizat că nu e bună direcţia. Apoi s-a privit şi s-a întrebat: Ce vrei să faci?…